"Și noi vrem să fim pe placul majestăților" - INTERVIU CU REGIZORUL SARDAR TAGIROVSKY

Home / Noutăți / "Și noi vrem să fim pe placul majestăților" - INTERVIU CU REGIZORUL SARDAR TAGIROVSKY

"Și noi vrem să fim pe placul majestăților" - INTERVIU CU REGIZORUL SARDAR TAGIROVSKY

Sardar Tagirovsky s-a născut la Kazan, în Rusia în 1985. A absolvit Regia la Universitatea de Artă Târgu Mureş şi locuieşte în prezent în Ungaria. Deşi are doar 33 de ani, a obţinut câteva premii importante în Ungaria la festivalurile din Pecs şi Kisvárda) şi a regizat la Teatrul Naţional din Budapesta. În România a colaborat cu Teatrul Maghiar „Tamási Áron" Sfântu Gheorghe şi Teatrul Szigligeti Oradea. Spectacolul realizat la teatrul nostru,  "Improvizaţia de la Versailles sau Casa Maimuţelor" după Molière, se joacă la Festivalul Naţional de Teatru din Bucureşti în 23 şi 24 octombrie.

De ce Molière şi cum facem ca Molière să fie interesant pentru spectatorul de astăzi?

 

Vorbim despre un material special, deoarece nu numai scriitorul apare ca personaj principal în textul scris de el, ci și ceilalți membri ai trupei lui.  Analizeză rolul și funcția lui la curtea Regelui Soare, se autonalizează ca artist, ca soț, ca un om fără roluri și fără măști. Un om care vorbește încontinuu despre filosofia vieții, despre teorii teatrale și despre șansele sale ratate ca actor și scriitor, viitor regizor (o funcție inexistentă încă în acele vremuri) și conducător de teatru. Trupa lui Molière a devenit cunoscută sub numele Copiii Familiei, și în ciuda succeselor obținute, viața și munca actorilor a fost îngreunată constant de opoziţia nobilimii, bisericii și de celălalte trupe din zonă. Un fenomen cunoscut și în zilele noastre. Criza de creație a lui Molière nu este numai a lui, ea poate să fie oricui. O adolescentă scrie poezii și se blochează când este rănită și nu mai poate să îşi revină după acea experiență. Sau un bătrân, care reciclează cutii goale de bere în obiecte folositoare ca să aibă din ce să îşi servească nepoții la cină. Criza asta de creație se leagă foarte strâns și de dragoste sau de familie, toți având dorința de a arăta de ce ne-am născut pe lume. Moliere se caută pe sine ca un copil mare. Spectacolul montat de noi este o premieră mondială, fiindcă 90% din text s-a născut chiar din improvizațiile noastre.


Cât de greu este să montezi un spectacol generos vizual, care pare desprins din baroc, incluzând aproape toată trupa teatrului?

 

Foarte greu. Și am senzația că nu am reușit să coordonez trupa ca un căpitan de vapor bun. Am avut multe probleme de familie și de dragoste în acea perioadă, deci am avut dificultăţi privind creația artistică. Nu am avut puterea de a modela întâmplările așa cum aş fi vrut eu, la un nivel profesionist. Dar am devenit mai puternic datorită acestor dificultăți, am învățat un lucru important: trebuie să am încredere în mine, deoarece pe lângă creația impulsivă și instinctuală pot să lucrez și logic, conștient. "Improvizația de la Versailles sau Casa Maimuțelor" este un spectacol amorf, un fel de tranziție din instinctual spre construcție conștientă. Din acest punct de vedere cred că am putut să vorbesc foarte sincer prin intermediul acestui spectacolui despre criza creației: despre nesiguranță, despre vanitate. Și asta se dovedește a fi paradoxal. Am încercat într-un mod destul de naiv să îmi imaginez cum ar fi dacă Regele ar fi deja la ușă, iar noi încă nu suntem pregătiți să prezentăm spectacolul. Cum ar fi să eșuăm acolo? Din cauza asta se simte un fel de ambivalență: pentru că succesul nostru este acest eșec. Iar eșecul nostru este succesul. A fost o muncă obositoare, dar pentru mine a fost un proces de maturizare. M-a interesant legătura dintre complexitatea vizuală și ideea personală. Într-un moment te uiți la un show, iar în următorul te regăsești în mijlocul liniștii înconjurat de tot feluri de răsfăţuri cinematografice. Această pulsare poate fi destul de palpitantă.


Ce vă preocupă în teatru în acest punct al carierei?

Cercetarea conștientă. Am avut parte de un an infernal. Dar la începutul verii am reușit să găsesc ceva care să-mi dea speranță că pot să fac asta cu certitudine. Acum sunt foarte prins de ideea timpului. Mai exact cum poți manipula timpul pe scenă și cum se ataşează emoţional actorul de această idee. Nu vorbesc despre un sistem emoțional linear, mă tentează cercetarea asta non-lineară, construită din șirul amintirilor și a viselor. Ca să găsesc calea interpretării și a jocului actoricesc spre această atmosferă inconștientă a viselor. Construiesc montările mele pe această temă. Pe momentele ăla când te gândești la cineva și în momentul următor acel cineva te sună la telefon. Caut logica și legitimitatea acestei idei.

  

Care este reţeta unui spectacol autentic, care are şi succes la public?

 

Trebuie să putem înțelege logic și emoțional fiecare moment. Dacă suntem capabili să vorbim despre o temă fără dorința asta de a „prezenta", eu zic că suntem pe calea cea bună, chiar și dacă în mediul respectiv spectacolul nu are succes. O frază a lui Molière mă ține încă în viață, o frază care era și probabil cea mai importantă din text: „Eu vreau să fiu pe placul majestăților." Nu este un fel de lingușeală a regelui. Mai degrabă un crez foarte adânc. Noi toți suntem doar niște copii care vor să fie băgaţi în seamă de cei care simt și văd arta noastră. Vrem să fim apreciați de ceva sau de cineva, vrem să fim ajutați de persoanele potrivite pentru a ne crea arta, care la timpul potrivit ne va da formă viitorului ca artişti. Și noi vrem să fim pe placul majestăților, pe placul copiilor creativi, pe placul artiștilor mereu tineri și bătrâni.

Interviu realizat de Vesna Roșca și Dobre Julia

Pagina noastră folosește cookie-uri!


Acest site folosește module cookie pentru optimizarea experienței utilizatorilor, cât și pentru o navigare mai sigură. Descrierea acestora și politica noastră de utilizare poate fi citită aici

Vă rugăm să citiți și politica noastră de confidențialitate a datelor.

Selecție cookie