interviu cu radu-alexandru nica: „La comun” e un bun stimul pentru reflecție asupra problemelor familiei în secolul al XXI-lea și a crizei societății de azi.
interviu cu radu-alexandru nica: „La comun” e un bun stimul pentru reflecție asupra problemelor familiei în secolul al XXI-lea și a crizei societății de azi.
La comun vorbește despre un grup de oameni care decid să trăiască în aceeași casă, cu drepturi și obligații egale. Pe lângă latura umană a situației, textul pune lupa pe sistemul socio-politic în care totul este la comun. De unde interesul pentru acest text?
Generația foarte tânără, cu care mă intersectez la facultate de pildă, are o gândire puternic influențată de neomarxism și consideră că asta e calea de urmat în societate. Și eu, în opțiunile mele politice, am început să migrez spre stânga, dar cred totuși cu tărie că proprietatea privată e baza funcțională a acestei societăți. Din păcate egoismul e o forță mai puternică decât generozitatea. Secolul al XX-lea ne-a dovedit cu prisosință că societatea lipsită de proprietate privată funcționează doar pentru oameni foarte educați, posedând de asemenea, un simț etic și civic foarte pronunțat, or acești oameni sunt pur și simplu minoritari. Acțiunea din piesă se petrece în anul 1975, e vorba despre o familie burgheză care încearcă un experiment al traiului la comun, al solidarității, proiect care se va dovedi utopic. Beneficiile traiului în comună sunt multe și ne lipsesc extrem de acut în zilele noastre, când suntem atât de însingurați, de alienați, însă reversul medaliei nu e defel de neglijat - relațiile interpersonale, mai ales în familie, se scurtcircuitează, iar rezultatele sunt imprevizibile și adesea traumatizante. La comun e, așadar, un bun stimul pentru reflecție asupra problemelor familiei în secolul al XXI-lea și a crizei societății de azi.
Colaborezi a doua oară cu Teatrul Maghiar. Te mai surprind actorii cu care ai lucrat în trecut?
Oamenii sunt mereu surprinzători, cu toții ne schimbăm în timp - și în bine, și în rău. Cu trupa de aici am lucrat la „Incendii" pe un text mult mai solicitant din punct de vedere emoțional. Poate că e naiv din partea mea, dar cu cât lucrez mai mult, cu atât îmi dau mai mult seama că creativitatea valoroasă (nu neapărat cea mai spectaculoasă!) și onestitatea sunt un binom inseparabil. Sună banal, dar dacă un creator are o relație onestă cu sine însuși și cu cei din jurul lui, el are mai mult de oferit din punct de vedere creativ. Vreau deci un joc cât mai natural și îmi doresc ca timpul petrecut împreună la repetiții să fie și o experiență valoroasă de viață pentru actori. Spectacolul iese bine sau nu, dar năzuiesc ca întâlnirea asta să îi marcheze, să lase urme durabile în ei. Chiar la nivel decizional, la repetițiile pentru „La comun" cochetăm cu un sistem de luare a deciziilor mai democratic. Sper ca acest lucru să-i responsabilizeze și motiveze mai mult pe actori.
Ai spune despre tine că ești încă un regizor tânăr și rebel sau parte din status quo?
Nu mai sunt chiar așa de tânăr, am totuși aproape 40 de ani, dar nu mă simt nici ca făcând parte din status quo. Teatrul din România e foarte previzibil și tern, nu mă pot identifica cu această imagine. Aș fi însă ipocrit dacă aș afirma că nu sunt acceptat și validat de sistem. Directorii de teatre invită un anumit set de regizori, printre care mă număr și eu, crezând că vor merge la sigur. Asta nu subînțelege o politică repertorială. Iar prioritatea ordonatorului de credite e să dea salarii și să aibă liniște în teatre, nu să gândească pe termen lung și spre binele oamenilor. Care firește că presupune niște decizii mai riscante, uneori nepopulare. Teatrul din România a rămas într-o măsură prea mare înțepenit într-o gândire anacronică. După părerea mea ar trebui regândit din temelii pentru a se adresa unui public mult mai divers, iar instituțiile de teatru să prilejuiască întâlniri ale publicului cu artiștii din mai multe arte.
Cum vezi relația dintre teatrele din București vs. teatrele din provincie?
După 1990 mulți regizori s-au refugiat în provincie pentru că în capitală actorii erau prea împrăștiați în proiecte și era foarte greu să închegi echipele. Însă acum lucrurile s-au mai relativizat. Referitor la teatrele din provincie, în primul rând e nevoie ca acestea să aibă o capacitate de reconectare mult mai pregnantă la societatea de azi, cu sprijinul foarte necesar și consistent al autoritățior locale. Arta de calitate nu e rentabilă financiar și trebuie să ieșim din mentalitatea asta că ea trebuie să devină lucrativă. Nu asta e funcția artei. Primordial e să se facă mai multe spectacole prin care actorii să interacționeze cu spectatorii, să-i provoace, chiar să-i oblige să gândească.
Cum te raportezi la teatrul românesc din prezent?
Teatrul și gustul publicului migrează îngrijorător de mult spre comercial, managerii promovează facilul pentru că îi avantajează la evaluări, iar noi, artiștii, facem prea multe compromisuri în această direcție. Există prea puțin experiment în teatru, care necesită timp, resurse și asumarea unor riscuri. Nici departamentele de marketing nu luptă îndeajuns să promoveze spectacole experimentale, cu adevărat novatoare, care duc arta teatrală mai departe, iar directorii, cu puține excepții, se țin de scaune uitând de datoria pe care o au față de publicul lor: acela de a-l eleva spiritual, etic și intelectual.
Un spectacol foarte bun văzut în ultima vreme?
Iliada lui Jernej Lorenci, Teatrul Național din Ljubljana, l-am văzut la Festivalul Internațional din Sibiu acum vreo două ediții și mi s-a părut genial.
consemnat de Vesna Stepanov Roșca
