Programul casei de bilete:
LUNI - VINERI: 10-13 | 16-19
şi cu 1 oră înaintea spectacolului
Tel: 0356-450.606, 0752-111.803
E-mail: ticket@tm-t.ro
Portrete
 
În pregătire
 

SHAKESPEARE, SONNET 66

Cronici:


Temă cu variațiuni la TMT
Marian Sorin Rădulescu

Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara este, pentru reputatul regizor sârb Kokan Mladenović, terenul fertil unde - inspirat de filosofia versurilor din Sonetul 66 de Shakespeare - a montat un triptic: Opera cerșetorilor (2015), Sonetul 66 (2017), Lacul lebedelor revăzut (2019). Sunt trei spectacole de rezistență (nu în ultimul rând, o rezistență față de galopanta de-poetizare a lumii), cu miză universală. Ample elemente de coregrafie (Andreja Kulešević), muzică (vocală și instrumentală sau electro-acustică, de Irena Popović), costumele (Tatjana Radišić) și scenografia (Marija Kalabić) sunt investite cu valențe expresive de personaj dramatic. Dramaturgia celor trei spectacole este imaginată de Góli Kornélia. Viziunea regizorală își găsește un partener ideal și în echipa de actori de la TMT, care excelează nu doar prin actorie, ci și prin coregrafie și interpretare vocală. Și, mai ales, printr-o solidaritate susținută în numele Teatrului și Poeziei ce nu vrea să amuțească sub semnele locurilor comune.
Privirea regizorală - cum altfel? - este ironică (și chiar auto-ironică), inclusiv față de imperativele corectitudinii politice. „Libretul" (John Gay, Shakespeare, o veche legendă rusă sau germană) sau „textul" de la care se pornește e mai mult un pretext. Miza nu este ilustrarea unei povești (sau a unor versuri) mai mult sau mai puțin cunoscute (dramatizate, ecranizate etc.), ci crearea unei atmosfere, a unei lumi. Rezultatul: nu o poveste „cu cap și cu coadă", cu dialoguri „realiste", ci o alegorie filosofică în trei părți (dintre care cea mai „esențializată", mai „abstract-cubistă", mai „non-narativă", e Sonetul 66, în timp ce, în Opera cerșetorilor, nucleele narative sunt cel mai puțin „dinamitate" de modernitatea viziunii scenice). 
Lumea din tripticul lui Kokan Mladenović stă sub semnul răsturnării valorilor și al auto-distrugerii (prin „globalizare" și „consumism"), în care „omul pur cerșește", iar nemernicia e înveșmântată în „purpur și huzur", în care „virtutea fecioriei" e „târguită", iar „desăvârșirea jalnic umilită". Legea este făcută de „forța șchioapă" care îl dezarmează pe cel drept, prostia e „dascăl la cei cuminți", iar binele „slujește ca rob la rele". Întreaga planetă, transformată într-un gigant coș de gunoi, e supusă unui grăbit proces de îmbătrânire. Poluarea e deopotrivă morală (așa cum o surprinde sonetul shakespearian) și materială. Lacul lebedelor revăzut denunță ipocrizia politicianismului de sorginte ecologică. Nu fără auto-referențialitate, căci - ni se spune de către raisonnerii piesei - artiștii înșiși, sub conducerea regizorului, contribuie și ei la supraîncărcarea planetei cu deșeuri plastice. 
Trilogia lui Mladenović are toate datele pentru a fi relevantă pe scenele din lumea întreagă (iar Sonetul 66 ar merita să ajungă la Mezzo TV). Nu mai rămâne decât să fie descoperită de un manager sau de un agent cu influență pentru a fi inclusă în circuitul internațional. Sau, măcar, național.
  

 

Sursa: Pseudokinematikos



Elisabeta Pop
Februarie 2018
[...]

Creație regizorală, scenografică, coregrafică, muzicală aparținând în întregime unor artiști sârbi (probabil prieteni și colaboratori ai Teatrului, lucru cu totul obișnuit în Banat), spectacolul este susținut admirabil de trupa maghiară din Timișoara. Nu doar talentul și disciplina admirabile ale trupei au decis în acest spectacol original, începând chiar cu alegerea... pretextului, ci tot ce s-a petrecut pe scenă a fost pătruns de o emoție copleșitoare. Știam bine Sonetul 66, tulburător prin mesajul său, de o actualitate care ar trebui să ne sperie. Fiindcă nu lasă nimic în afara criticii aspre făcute unei lumi nedrept alcătuite, în care totul e strâmb, decăzut din normele firești (demnitate disprețuită, cinstea pângărită, virtutea dezonorată, arta cu forța amuțită etc.), o lume în care și azi, ca și acum o jumătate de veac, ai vrea să pleci cât mai curând, scârbit de toate... dar te reține iubirea, vai, binefăcătoarea iubire de viață, nu-i așa.... Chiar dacă scenografic nu vezi prea mult pe scenă, câteva obiecte-simboluri care îți rămân bine înfipte în minte: capete de animale, un steag purtat cu furia dorinței de libertate, măști de gaze, cranii, păpuși aruncate spre sală, dar mai ales frânghia de care atârnă, ca un memento, la începutul și la sfârșitul spectacolului, Naratorul-Autorul, frânghie care-i cuprinde încet-încet chipul, sufocându-l. O imagine superbă! Balazs Attila joacă acest personaj, extrem de important, cu o seriozitate și un aplomb care contribuie decisiv la „ghidarea" spectatorilor. Ceea ce vezi însă este jocul concentrat al actorilor, un joc al gesturilor, al corpurilor bine dirijate, declanșând permanent emoție.

Printre cunoscute personaje shakespeareene (Macbeth, Richard al III-lea, Othello, Titus Andronicus și chiar Romeo și Julieta), ochii minții văd arhicunoscute personaje din imediatul nostru timp și spațiu, ticăloși și netrebnici pe mâna cărora a încăput țara... Publicul inteligent a înțeles mesajul fără ca nimic din scenă să nu pară, să nu fie, ostentativ...

Muzica, însoțind nu foarte discret, dimpotrivă, scenă de scenă, spectacolul, a constituit un suport extrem de prețios, ca și mișcarea scenică, gândită minuțios și cu certă aplicație.

Un ceas electronic din fundalul scenei măsoară cu exactitate nemțească fiecare moment și gest din scenă, în așa fel încât spectacolul nu depășește cu nicio secundă timpul anunțat: o oră și 20 minute fără pauză.

Aplauzele nesfârșite ale spectatorilor (sala n-a fost plină-ochi totuși, de unde se vede că nu toți maghiarii din Arad se dau în vânt după... sonete) au răsplătit un spectacol foarte bine făcut și jucat „ca la carte". 


Sursa: Teatrul Azi, 1-2/2018 



Daria Dimiu

[...]


Senzațional la Shakespeare este că ne regăsim, cu bune și cu rele în scrierile lui, că în rândurile unui dramaturg mort de 400 de ani găsim răspunsuri la ce ne macină actualmente, că recunoaștem în slova sa frământări sufletești, politice, sociale ale lumii moderne. Uneori ai impresia că doar tehnologia ne desparte... Cunoscut pentru atracția față de teatrul protestatar, regizorul Kokan Mladenović a făcut din poezia cu formă fixă un manifest antiviolență, construind câte o scenă în jurul fiecărui vers în parte al sonetului celui ce parcă pe zi ce trece ne devine mai contemporan.

În songuri, cromatică, rigoare geometrică se dibuiesc influențe din Bob Wilson, care nu demult construise la Berliner Ensemble un spectacol Sonete. Cromatica sobră (pantaloni negri, cămașă și ample gulere plisate albe) e străpunsă doar de petele de culoare ale jucăriilor, de albastrul baloanelor - deopotrivă glob pământesc, siglă UE și simbol al efemerității. Numărul de identificare al sonetului străjuie în cifre arabe scena, într-o numărătoare inversă. El revine pe parcursul spectacolului ca simbol de rău augur: o plăcuță trimite la controversatele atribute ale principalei autostrăzi americane (asociate cu numeroase fărădelegi în anii ʾ30); într-o scenă, actorii poartă un fel de emblemă de club cu un craniu încoronat ale cărui găvanele sunt doi de șase, în alta cifra se triplează...

Aproape toate elementele funcționează pe mai multe straturi. Bunăoară, păpușilor târâte cu sacul de cadavre trimit la mortalitatea infantilă ridicată din timpurile Renascentiste, la uciderea prinților prezentă în opera Marelui Will și la victimele inocente ale vremurilor noastre; Zăbrelele metalice asemănătoare gardurilor de pe la mitinguri se transformă din mijloc de limitare în cale de evadare (folosite de-a latul, ca trepte) și chiar în arme; trei focuri succesive de armă au rol de gong.

Hamlet îi replică la un moment dat lui Polonius „de-ar fi după merit n-ar scăpa nimeni de spânzurătoare". Adevărul acesta determină prezența atâtor ștreanguri fie fixate de ștăngi și desemnând literalmente loc de execuție, de victimele ar fi să arate precum ciorchinii, scări pentru echilibristică, fie tăiate la dimensiuni egale și folosite la un moment dat drept lese, deci nu de suprimare, ci de oprimare. Este o producție centrată pe ansamblu, individualitățile ies în evidență prin calitatea execuției: Tokai Andrea revoluționară, agită un steag găurit și aruncă în sală manifeste (sonetul în traducerea lui Mihnea Gheorghiu); cu un falnic cap de măgar pe umeri, Bottom se preumblă liniștit, o cocoașă vizibil atașată cămășii îl transformă pe Ballász Atilla în Richard III, Hamlet are batoane de dinamită prinse de vestă, un craniu în mână și privirea necruțătoare; descendent al neguțătorului din Veneția,  odată cu creditul de nevoi personale acordat, Bandi András Zsolt aplică pe antebrațul clienților ștampila cu sigla ediției și le petrece juvățul pe după gât; doamna Macbeth (Borbély B. Emilia) își freacă palmele, încercând zadarnic să scape de stigmatul crimelor, Tar Monika alergînd pe loc cu un picior fix în podea, celălalt călcând rapid și ușor oblic întreține o stare de angoasă. Rămânând la rampă în lenjerie intimă de culoarea pielii, actrițele se însemnează singure în vederea unor operații estetice efectuate mai în profunzimea scenei cu polizorul. O balerină scrie cu cretă albă pe fundal alb versul „Arta sub pintenul despot‟ Cu bormașini și ciocane, îi țintuiesc de pereți, îi fixează de podea, le pun călușe, însă își exprimă în continuare poziția protestatară prin bătăi ritmice de bocanci.

La început, un înger asexuat dă lent târcoale și din când în când își face un selfie. Cele 14 rânduri shakespeareane au primit la mai mult de patru secole de la scriere un codicil rostit de înger. „Dar tot n-am să mor, nenorociților! Iar pe gagica mea nu v-o las!‟ la scena finală, care asigură ciclicitatea spectacolului, îngerul dă ocol scenei, dar de data aceasta are aripi negre...

Sursa: Teatrul Azi, 7-8-9/2017



Sonetul 66, prea modern pentru teatrul clasic?

Marius Oliviu
16 noiembrie 2017

[...]
Asemeni unei decriptări a profețiilor lui Nostradamus, putem spune că musicalul tragic imaginat de Mladenović reia Sonetul 66 și îi dă viață, vers cu vers. Cum se face atunci că acest spectacol poetic, o metaforă vizuală cap-coadă, nu este gustat de publicul arădean? După cum arată clipurile inserate mai sus, spectacolul n-a fost unul facil sau ușor de suportat, dar nici n-a uzat de mijloace scenice gratuite, chiar dacă au lipsit scenele plăcute sau optimiste. Confundă publicul teatrul cu vodevilul?

Mesajul Sonetului 66 fiind unul sumbru, pesimist, și scenele au fost puternice, folosind metafore dure: chirurgia estetică (și pe femei batjocorite crunt, desăvârşirea janlnic umilită) caricaturizată prin șlefuirea metalului cu flex-ul, balerina stând pe poante în spânzurătoare (și artele sub pintenul despot) sau copiii celor din lagăre îndesați în coșul de supermarket și aruncați apoi spectatorilor.

Am să remarc în final doar actorii pe care-i cunosc, pentru că au fost prea multe simboluri, pentru o cronică de întâmpinare. M-a marcat personajul interpretat de Tokai Andrea agitând steagul cu gaură, cu referință la revoluție (deși era unul gri), individul mărunt care încearcă să intre și el în mersul istoriei, cu mijloacele sale, adus repede la tăcere, apoi vocea frumoasă a lui Éder Enikő interpretând Ave Maria cu note sârbești și „îngerul gol" cu aripi albe care se înnegresc la final - oare de la prea multe selfie-uri? - interpretat de Csata Zsolt.

Un spectacol care a strâns premii la festivalurile din Ungaria, Polonia și Serbia este mai puțin gustat tocmai la un Festival de teatru clasic. De ce se întâmplă asta la Arad? Pentru că Hamlet - adică așa cum au riscat cei de la TNT cu un Hamlet făcut pentru tineri, se pare că trebuie să riște fiecare teatru de provincie ca să-și formeze un public nou, dornic să vină la teatru ca să vadă (și) spectacole ieșite din tipar.

Sursa: teatru.info



Mă uit scîrbit la tot și-aș vrea să mor...

Cristina Rusiecki
1 noiembrie 2017

[...]

Printre producțiile Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely" din Timișoara, se numără și Shakespeare, Sonet 66, spectacol care, apărut în ianuarie, anul acesta, culege premiu după premiu la festivalurile din Ungaria, Polonia și Serbia. Nici nu-i de mirare! Cu consistența temelor celui mai celebru sonet shakespearian, cu virajul în contemporaneitate pe care îl induc textele Marelui Will și cu structura elaborată a regizorului sîrb Kokan Mladenović, spectacolul accesează deopotrivă inteligența și emoția. În construcția circulară, cu început și sfîrșit identice, fiecare tablou decurge din cîte un vers al Sonetului 66. Rezultă un compendiu al marilor motive shakespeariene traduse în limbaj non-verbal, cu imagini dense și spectaculoase compoziții din corpuri umane. Făcînd apel la toposuri lesne de decriptat, discursul dramatic abundă în referințe la textele shakespeariene, la personaje, situații și imagini cunoscute (capul de măgar, scalpul, cocoașa etc.). Dar, în viziunea lui Kokan Mladenović, recuzita diferitelor epoci se mixează, pentru ca în același tablou să coexiste gulerul elizabetan sau tutu-ul cu prea contemporanele măști de gaze sau cu aparatul de sudură în plină funcțiune. Oricît de grotesc ar arăta actorii în sutien și cu cap de măgar, de pildă, stranietatea mixului între perioadele culturale nu face decît să accentueze aerul de generalitate.

Semnul major (și, da, este un spectacol care mizează pe semne teatrale!) sub care stă întregul discurs constă în abundența de spînzurători. Ștreangul de gît, imagine care delimitează condiția individului la scara istoriei, dar și în contemporaneitate, trimite nu numai la pericolul iminent, ci și la subjugarea prin constrîngeri, prin sistemul economic și politic. O camarilă nevăzută de „stăpîni" limitează, pe tot parcursul epocilor, libertatea individului. Așa cum spune Sonetul 66, cinstea și onoarea nu au sorți de izbîndă în fața ticăloșiei, fie subtilă, fie nemiloasă, fie cu față umană sau cu față atroce, dictate de un infailibil sistem de represiune. Regizorul apelează la o panoplie de imagini și gesturi, atitudini, semne teatrale recognoscibile, pe care creierul privitorului le decriptează și le asimilează repede, ca omul la microfon, în spatele căruia se citește trimiterea la politică și la autoritarism. Acumularea, ritmul, atenția cu care sînt construite imaginile și finul lor dozaj garantează calitatea artistică.

Convenția este clasică și bine gîndită, spectacolul decurge quasi-aristotelic, într-un timp scurt, circular, care înaintează de la început spre deznodămînt. Cronometrul începe la minutul 66 și se scurge către zero, accentuînd finitudinea existenței care nu se poate derula decît într-o singură direcție. Timpul se completează permanent cu imaginea spînzurătorii, a lațului de gît care ne încorsetează economic și politic (de altfel, spectacolul așa și începe, cu un tip spînzurat, cu guler elizabetan, care se fotografiază). Ludicul interferează cu violența, într-o lume crudă, nedreaptă și hidoasă, așa cum o descrie emblematicul Sonet 66. Spectacolul se compune din imagini plastice, ca balerina pe poante, spînzurată, sau ca scalpul „sărmanului Yorick", plin de monezi, din care unul dintre personaje oferă bani spectatorilor. Gestul are referință dublă trimițînd, pe de o parte, la efemeritatea valorilor lumești - poziție financiară, status, loc în ierarhie -, pe de altă parte, la lumea noastră guvernată de bănci. Toți sîntem rotițe în același sistem economic în care dobînda de 0,6% se va transforma curînd - ironia se subînțelege -, în 6,6%.

În alb și negru, puternic vizual, cu simboluri plurivalente, ca sacul plin de păpuși aruncate la întîmplare, care trimit la condiția umană, spectacolul obține nota de generalitate etern valabilă a operei lui Shakespeare. Interpretările curg în jurul lipsei de însemnătate a individului în fața istoriei pentru care acesta contează doar ca număr, jucărie deopotrivă în fața ierarhiei pămîntești, cît și în fața timpului. Dar generalul lui Kokan Mladenović se ancorează și în actualitate, căci sfîrșitul aduce pe scenă balonul cu steagul UE, cu steluțele libertății. Doar că pericolul pîndește, căci aceleași stele, desprinse de pe steag și atîrnate la pieptul grupului de evrei, devin repede semne ale discriminării. Spre sfîrșit, o pereche plimbă înainte și înapoi sacul cu păpuși: oameni tîrîți de istorie încolo și încoace pe tot timpul vieții.

Spectacolul prilejuiește, inevitabil, meditația asupra istoriei, cu momentele de suferință și cu izbucnirea furioasă a individului, ca atunci cînd personajul interpretat de Tokai Andrea aruncă înfierbîntat manifeste sau agită steagul cu gaură, referință clară la revoluție. Este individul mărunt care, în febra istoriei, încearcă să participe și să atragă atenția asupra cauzei cu mijloacele rudimentare pe care le are la îndemînă: bătînd cu lingura în cratiță. Va fi repede distrus de sistemul fără breșă, format din cei care fac ce li se comandă fără să crîcnească. Supraviețuire sau integrare cu forța. Amenințat de riscul extincției, personajul se lasă asimilat de sistem, devenind cîine ca și cei care au tăbărît pe el. Momentul puternic cînd stăpînii îi strigă și personajele-cîini, bine dresate, fac un set de mișcări prestabilite, semn al obedienței absolute și al spălării pe creier, este relevant pentru „ordinea" lumii din toate epocile istoriei. Libertatea este doar o iluzie. Într-o altă scenă, un grup de condamnați în lagărul nazist, goi, cu copiii în brațe, mituiesc paznicii pentru ca apoi să se strecoare printre grilaje. Dar bunăvoința gardienilor se va dovedi o păcăleală, căci deținuții sînt din nou îngrădiți și despărțiți de copii.

Cu un ritm aparte, împrumutat de energia dansului, care alternează cu momente de nemișcare, spectacolul curge prin acțiuni scenice consistente interpretate de un grup de actori ce funcționează impecabil. Plecînd de la versul „And art made tongue-tied by authority", regizorul reia tema cenzurii și a imixtiunii politicului în artă. Artiștilor li se astupă gura (la propriu, cu leucoplast). Un călău îi spînzură. Atîrnată în laț, balerina suferă, se zbate frenetic pe poante, gleznele i se înmoaie. Și, dacă ne uităm la faptele descrise la începutul acestui articol, ce dovezi mai bune există pentru un sistem discreționar? Dar totul se termină cu selfie-uri, în spiritul entertainment-ului care distrage atenția de la problemele esențiale. Politicul și-a rafinat mijloacele.

În mai, cînd am văzut spectacolul în cadrul Festivalului Teszt, apreciam nota de generalitate etern valabilă. Nu credeam că își va dovedi actualitatea atît de curînd.


Sursa:
B-Critic




Claudiu Groza
[...]

Nu văzusem acest spectacol la premiera sa, așa că l-am descoperit cu încântare în atmosfera de la TESZT, unde s-a integrat perfect, prin amestecul de rigoare și „deșucheală", de înverșunare și dezmăț ludic, de statement politic și rafinerie estetică pe care-l decelezi din momentele sale. O combinație de actorie, coregrafie, cântec, acrobație, un melanj de semne ce duc cu gândul la pânzele tenebros-carnavalești ale maeștrilor medievali, cu aceeași apetență pentru detaliul grotesc, dublat însă aici de o certă vocație ludică - regizorală și actoricească - fac din Sonet 66 unul din cele mai zguduitor-umane și inovativ-artistice spectacole din ultima perioadă. 

[...]

Sursa: Tribuna



Doina Papp
[...]
Să spunem doar că spectacolul maghiarilor etalează o trupă performantă care serveste cu asupră de măsură un concept coregrafic şi muzical de o mare dificultate. Rămâne să ne întrebăm dacă Shakespeare şi celebrul său sonet, care începe cu versul Sătul de toate tihna morţii chem, suportă dilatări şi adăugiri tautologice de felul celor văzute în acest spectacol. Vom analiza!
[...]
Sursa: Adevărul




Shakespeare n-a fost un ghicitor în stele...

Maria Zarnescu

Ce-ar mai fi de spus?!... Le-a spus pe toate Shakespeare acum patru secole. Nimic, nimic nu s-a schimbat... Citit, citat, recitit, recitat, prelucrat, interpretat, montat, jucat, înscenat, Sonetul 66 e mai actual ca oricând. Sintagma pare un clişeu, dar lehamitea de tot şi toate, dezamăgirea în faţa veşnicelor nedreptăţi - nerezolvate de milenii de progres şi civilizaţie - se suprapun perfect peste nemulţumirile din versul shakespearian. Istoria se repetă şi, de fiecare dată, sub toate samavolniciile, desluşim neschimbata natură umană. Lăcomia şi trufia - păcate capitale - duc mereu la apariţia răului, sub toate formele sale. Shakespeare nu a fost un ghicitor în stele, a înţeles doar firea omenească în toată profunzimea ei. Aceasta ni se dezvăluie în greşeli - iar şi iar -, indiferent de poleiala de civilizaţie cu care contemporaneitatea îşi vopseşte tarele eterne. Explozia comunicării a redus dorinţa de a cunoaşte, a hipertrofiat ura şi obscenitatea; libertatea şi uşurinţa mişcării au globalizat infracţiunile şi terorismul; drepturile omului nu au eradicat sclavia, ci au mascat-o în consumerism; libertăţile economice au îmbogăţit opt oameni cât jumătate de lume.

Cele 154 de sonete shakespeariene, capodopere ale creaţiei lirice renascentiste, se întregesc unul pe altul, ca imnuri despre dragoste, prietenie, viaţă. Printre ele, aparte, Sonetul 66 critică o societate prost întocmită - în numele unui tabel de valori morale, spre care umaniştii încă năzuiau. Strădania lor de-a realiza armonia desăvârşită a omului cu lumea pare azi utopică, iar Shakespeare - un vizionar. Doar oboseală te cuprinde-n faţa lumii în care binele captiv slujeşte răul cel stăpân, valorile sunt răsturnate, meritul e ignorat, iar nebunia are locul ei de cinste. Fă rost de bani, cât poţi mai mulţi - rosteşte Iago, iar aurul lui Shylock sclipeşte parcă rânjind din întuneric. Regi, împăraţi - lumea-i a lor, dar lumea e smintită, la fel şi rânduiala. Danemarca e o închisoare, lumea e o închisoare, iar omul e singur. Om-capodoperă în vremuri care-au luat-o razna. Nu doar Hamlet are dileme şi întrebări existenţiale. Actori, bufoni, nebuni - suntem cu toţii deopotrivă istoviţi. Vino, moarte, de mă ia / Să mă culci sub cetini grele - mai zice Feste, iar Prospero se leapădă de magie. Vrăjile s-au destrămat...

Contemporanul nostru Shakespeare devine încă o dată instrument într-un spectacol ce nu trădează deloc oboseala, ci freamătul unei lumi în prag de explozie. Shakespeare, Sonnet 66 este prima producţie a anului 2017 la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely" din Timișoara, an în care instituţia serbează şapte decenii de la constituire. Regizorul sârb Kokan Mladenović descompune cele 14 versuri ale poemului şi le recompune în tot atâtea momente de reflecție despre lumea în care trăim. În exact 66 de minute atent contorizate de un ceas electronic, precum numărătoarea inversă a unui mecanism de bombă. Un spectacol aproape non-verbal, sprijnit „doar" pe cuvintele shakespeariene - la rândul lor descompuse şi recompuse în dramaturgia Kornéliei Góli -, pe muzicile Irenei Popović şi în coregrafia concepută de Andreja Kulešević. Un spectacol în care actorii definesc (încă o dată) ideea de „trupă de teatru" - cu talent şi profesionism deopotrivă.
 

Echipa de creatori nu se află la prima colaborare cu instituţia, ci revine la Teatrul Maghiar din Timişoara după doi ani de la succesul Operei cerşetorilor. Kokan Mladenović (n. 1970) este cunoscut în Serbia natală prin producţiile sale cu mesaje incomode la adresa puterii, mesaje regăsite şi-n vechiul text al lui John Gay, din care extrage actualitatea evidentelor legături dintre politica la nivel înalt, sistemul judiciar, poliţienesc şi bancar, precum şi grupările criminale. Rezultatul: o critică la adresa societăţii - nu din România, Ungaria sau Serbia, ci a lumii contemporane, în genere. Care lume, în opinia regizorului, n-a evoluat din punct de vedere antropologic, ci doar tehnologic şi artistic.
 

Este şi cazul Sonetului 66 - revizuit în cheia evenimentelor şi a problemelor sociale din 2017, dar completat cu motive şi personaje shakespeariene, ce-şi au corespondent în lumea de azi. Regizorul renunţă însă la pasivitatea poetului şi luptă cu toate „armele" posibile: ştreanguri, grenade, pistoale, cuţite, bisturie, lese, bormaşini, flexuri de sudură, un întreg arsenal al crimei şi torturii. Disperarea în faţa nedreptăţilor vieţii, a imoralităţii sociale şi a conducătorilor opresivi devine o zbatere continuă a eroilor. (Chiar şi cu măşti de gaze, atunci când aerul e de nerespirat în lumea noastră.) La intrarea în sala de spectacol, un personaj sobru, la costum, ne aplică pe încheietura mâinilor o ştampilă. Totuşi, costumul e roş-negru de bufon, iar noi... doar nişte prizonieri înregimentaţi în lagărul contemporan. Scenele sunt atent lucrate regizoral, dar semnele teatrale sunt directe. Mladenović nu pierde mult timp cu subtilităţi (nici n-ar avea când, în 66 de minute) - simbolul e livrat, comentat artistic şi apoi înlocuit: „Următorul!".

 

Omul e un animal de pradă. Dar mult mai periculos. Întrecerea omului cu omul distruge toate valorile create de puterea pururea în mişcare şi mântuitor creatoare. Singurele care contează sunt „tronul şi coroana" indiferent de forma în care se materializează. Alergători prin viaţă, mereu în cursă cu ceilalţi şi cu sine, oamenii îşi revendică premiul. Odată obţinut, acesta le va fi înşurubat pe cap, precum o coroană de spini.

Revoluţiile istoriei n-au ţinut niciodată seama de-un Gavroche fluturând drapelul cu stema decupată. Deasupra tuturor va sta mereu un dictator. Bine antrenaţi precum câinii, supuşii vor şti să execute toată gama mişcărilor de masă: de la tumbe la sfâşieri umane.

Nici frumuseţea clasică nu mai contează. Un bisturiu va fi oricând pe-aproape să taie după noile reguli estetice. Iar virtutea femeilor va fi oricând o marfă.

Globul pământesc e un balon uşor de spart. Desfăşurat ca planiglob, îşi dezvăluie zonele sale de conflict: roş-albastrul fostei Iugloslavii, roş-albastrul actualei Rusii, de parcă n-am fi învăţat nimic din istorie. Peste garduri, pruncii le sunt luaţi refugiaţilor, dar cine ştie ce Irod îi va prelua.

Ideile regizorale nu se-adună de-a valma, ci ordonate după versul shakespearian, disecat şi-apoi reîntregit în scene picturale, în imagini puternice. „Micul sunet" italian transformat mai târziu în poem e înscenat acum cu muzici sintetice, de atmosferă, urmând tonalitatea cuvintelor şi ritmul frazelor vizuale. Elementele de costum şi recuzită trimit direct la vremea şi personajele lui Shakespeare. Gulerele elisabetane sunt omniprezente, dar regăsim şi cocoaşa lui Richard, şi craniul lui Yorick, şi batista Desdemonei, şi banii lui Shylock, şi capul de măgar din Vis... Lady Macbeth se tot spală pe mâini, iar Hamlet, ca terorist sinucigaş, se întreabă dacă să dinamiteze sau nu lumea asta prost alcătuită.

Uneori, semnele teatrale se aglomerează şi lucrurile devin redundante. Celebrul vers despre cenzura artelor, slogan de rezistenţă al anilor '60 - '80 în Europa de Est împotriva pintenului despot, se scrie în original pe pereţi: art made tongue-tied by authority. Peste gurile actorilor se-aplică plasturi, iar undeva, în fundal, o balerină alungată din teatru joacă scena finală. E realitate sau iluzie? E viaţă sau artă? Ce merităm şi ce primim?

Cuvintele se scriu pe pereţi, pe podea, pe corpuri. Se rostesc în engleză, maghiară, română sau în inventate limbi. Traduttore - traditoreLa început a fost Cuvântul...

În această babilonie, un înger asexuat, sol ghiduş trimis pe Pământ, îşi face selfie cu rasa umană. Suntem de tot râsul. Ne-a mai rămas ceva? Poate dragostea, dar şi aceasta se întâmplă printre ştreanguri...

Despre toate, despre toate a scris Shakespeare. An după an, cuvintele sale au fost tălmăcite şi răstălmăcite uman şi artistic. Pe harta desenată acum patru secole, regizorul Kokan Mladenović mai adaugă o fotografie a prezentului: Shakespeare, Sonnet 66. Tot el pune încă o dată în valoare trupa Teatrului Maghiar din Timişoara: disciplină, rigoare, antrenament, forţă a echipei, într-un spectacol dulce-amar al vremurilor pe care le trăim.

Sursa: Yorick



Homo homini lupus - Shakespeare, Sonnet 66 la Teatrul Maghiar din Timişoara

Marian Rădulescu
ianuarie 2017

 

Când am văzut Opera cerşetorilor la Teatrul Maghiar din Timişoara (regia Kokan Mladenović - Serbia, o adaptare free style după textul omonim de John Gray şi după teme din Opera de trei parale de Bertold Brecht, cu premiera în aprilie 2015), aveam senzaţia că asist la cel dintâi musical tragic din istoria cinematografului - Cabaret-ul lui Bob Fosse. Versurile cântecelor, semnate de regizor - "Ţara se destramă, dar şi sufletul ni-l pradă / Foame îndură săracul, aşa se-ngraşă bogatul. / Nu-i la modă-nţelepciunea, îşi croieşte drum prostia. / Altă lege nu-i în ţară, doar curvărie şi cerşeală. / Minţile se tulbură, depravarea triumfă. / Vor să ne facă să credem că trăim ca-ntr-un rai, / dar noi ştim că totul nu-i decât un mare cuplărai! ş.a.m.d" - m-au dus cu gândul la Sonetul 66 de Shakespeare.

  

Doi ani mai târziu, succesul montării l-a readus pe Mladenović împreună cu echipa sa din Serbia (coregraf: Andreja Kulešević; compozitor: Irena Popović; dramaturgia: Góli Kornélia; decor: Marija Kalabić; costume: Tatjana Radišić; asistent regie: Szerda Zsófia) la TM-T cu proiectul Shakespeare, Sonnet 66. Noul spectacol, bazat pe gesturi, mişcare şi muzică, valorifică - pe parcursul a 66 minute (a căror scurgere este redată prin numărătoarea inversă de pe un ecran electronic gândit ca parte din decor) - fiecare vers al cunoscutului sonet shakespearian pe care, cinic, îl recita şi guvernatorul despot din Căinţa lui Tenghiz Abuladze. Atmosfera - exuberantă, însă extazul nu e tulbure - surprinde metamorfoza omului Uniunii Europene într-o caricatură a speciei.

 

Musicalul tragic imaginat de Mladenović înregistrează "triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist" (Nicolae Steinhardt) şi - prin sugestii plastice (Guernica lui Picasso, Grădina desfătărilor lui Bosch), coregrafice (frenezia dansului din filmul lui Sydney Pollack, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?) - compune un decor foarte asemenea cu cel închipuit de Monahul de la Rohia pentru începutul secolului XXI: "Ţările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism şi laşitate." O lume în regim de mobilizare, în care bandiţii au devenit stăpâni, iar cei cuminţi, proşti. O lume prin care trec alţi Romeo şi Julieta, Macbeth, Othello sau Titus Andronicus, unde până şi aerul e irespirabil, astfel că fiecare - pentru a supravieţui - trebuie să poarte măşti de gaze.

 

Coşmarul, în curs de înfăptuire la sfârşitul secolului XX, se desfăşoară sub ochii noştri la scară planetară. Unul din semnele decorului de pe scenă este chiar planiglobul. Cinghiz Aitmatov, Stigmatul Casandrei: "Oricâte realizări ştiinţifice şi tehnice am avut, am rămas şi, din păcate, rămânem pentru totdeauna aceleaşi fiare care-şi devorează semenii." La final, după nenumărate răstigniri şi schingiuri (la un moment dat mi-am amintit de tulburătorul şi provocatorul spectacol ...au pus cătuşe florilor, cea dintâi montare în România a lui Alexander Hausvater, la Teatrul Odeon din Bucureşti, în 1993), glasul neauzit al regizorului-poet, asemenea mag-ului Prospero, pare să desfacă morminte, să trezească morţii şi - prin puterea artei sale - să îi trimită în lume, pentru a vesti versurile shakespeariene ca un îndreptar:

Scârbit de toate, tihna morţii chem

Sătul să-l văd cerşind pe omul pur

Nemernicia-n purpur şi-n huzur

Credinţa - marfă, legea - sub blestem

Onoarea - aur cald falsificat

Virtutea fecioriei târguită

Desăvârşirea jalnic umilită

Cel drept de forţa şchioapă dezarmat

Să vad prostia dascăl la cuminţi

Şi adevărul semn al slabei minţi

Şi binele slujind ca rob la rele

Şi arta sub căluşe amuţind

Scârbit de tot, de toate mă desprind.

 

Sursa: Liternet

 



Shakespeare - un risc asumat 

Mircea Morariu
31 ianuarie 2017

Iată că apar şi primele ecouri ale anului Shakespeare. Printre ele, spectacolul intitulat Shakespeare, Sonetul 66, montat la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timişoara de regizorul sârb Kokan Maldenovič. Cunoscut familiarilor acestei instituţii de spectacol datorită felului remarcabil în care a pus în scenă, în urmă cu vreo doi ani, Opera cerşetorilor. Cadrul, structura de rezistenţa, elementul la care se raportează dramaturgia dinamică a montării de acum (o semnează Góli Kornélia) este dat de excepţionalul Sonet 66. Unul dintre cele mai cunoscute, mai frumoase, mai pline de substanţă, mai plurivalent, mai încărcat de semnificaţii din lirica marelui Will. El oferă ocazia unui ambiţios proiect de prezentare concentrată, în nici mai mult, nici mai puţin de 66 de minute, cronometrate la vedere, a câtorva dintre cele mai percutante scrieri dramatice shakespeariene.

Spectacolul gândit de Kokan Mladenovič este unul rotund, cu prolog şi epilog. Vedem pe scenă şi la început, şi la sfârşit toţi interpreţii - cred că distribuţia îi cuprinde pe toţi componenţii de azi ai trupei Teatrului Maghiar de Stat din Timişoara- şi recunoaştem fie câte un personaj, fie cât un fragment sau, mă rog, un detaliu de costum (autoare - Tatjana Radišič) gata-gata să ne aducă aminte de universul creaţiei dramatice a ilustrului dramaturg. Un efeb care face selfie cu un telefon mobil, un cap de măgar, nobili, complotişti ori surghiuniţi, nebuni, clovni, regi obsedaţi de păstrarea, chiar cu preţul unor crime, a coroanei ori tineri având în mână câte un craniu. Din podul scenei sunt aruncate frânghii care sugerează spânzurători (decorul - Marija Kalabič). Ascultăm emoţionaţi magnificul Sonet 66, rostit în limba engleză, cu patetism nedisimulat, de bună calitate, de actorul Balász Attila.

După care cronometrul se pune în funcţiune, iar timp de 66 de minute este reluat, vers cu vers sonetul, fiecăruia dintre versuri încercându-i-se a i se găsi reflexe, ilustrări în opera dramaturgică a lui Shakespeare, toate transpuse în contemporaneitate. Actorii Aszalos Géza, Balász Attila, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emilia, Csata Zsolt, Eder Enikö, Horváth Anna, Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Lörincz Rita, Magyari Etelka, Mátrai Lukács Sándor, Mátyas Zsolt Imre, Molnár Bence, Molnos András Csaba, Simó Emese, Tar Mónika, Tokai Andrea interpretează, îmbogăţesc, aduc în contemporaneitate temele principale- tema morţii, tema iubirii, tema puterii- din creaţia lui William Shakespeare, aşa cum se regăsesc ele în scrieri celebre, precum Othello, Richard III, Macbeth, Visul unei nopţi de vară, Romeo şi Julieta. Replicile sunt rostite îndeosebi în limba engleză (aici fiecare dintre interpreţi se descurcă lingvistic după propriile puteri), sunt acompaniate de mişcare, de coregrafie ( autor - Andreja Kološevič), de comentariu muzical (compozitor - Irena Popovič), de muzică live (îi menţionez îndeosebi pe actorii Molnos András Csaba şi Eder Enikö). Sonetul ne este reamintit din când în când, ba chiar avem parte despre o replică peste secole a lui, replică scrisă într-un limbaj mai colorat, mai specific vremii noastre, rostită şi tupeist, şi şmecher, şi şăgalnic, şi cu forţă, şi complice, adică exact cum trebuie de tânărul actor Csata Zsolt.

Când cele 66 de minute planificate au trecut şi cronometrul s-a oprit urmează epilogul, urmat de ­intrarea în civilie a interpreţilor. Marcată prin renunţarea la unele elemente de costum ori de recuzită. Cele două spectacole de premieră au fost mai mult decât bine primite de publicul timişorean prezent în sală. Urmează însă spectacolele obişnuite, adevărata probă de rezistenţă a montării. Derivată din curajul asumat de întreaga echipă de creatori care mizează pe un public familiarizat cu universul shakespearian.

Sursa: Adevărul


Alan Ford salvează Europa


de Ana Tasic, Belgrad

 

19.04.2017

[.....]

Pornind de la Sonetul 66 de Shakespeare, cu o viziune foarte sumbră a lumii, criticând nedreptatea socială şi imoralitatea, autoritatea rigidă şi incapabilă, precum şi suprimarea artei, Mladenovic a construit o operă teatrală pluristratificată (coregrafie Andreja Kulesevic, scenografia Marija Kalabic, costume Tatjana Radisic). În spectacolul generos din punct de vedere vizual, muzical şi coregrafic, au fost presărate şi motive din alte opere de Shakespeare, de la Richard III, la Romeo şi Julieta, Macbeth şi Hamlet (dramaturgie Goli Kornelia). Aceste motive au fost introduse prin fragmente non-verbale în jurul temei care este foamea de putere ce nu poate fi astămpărată, suprimarea iubirii şi a artelor, într-o lume contaminată până la os cu bolile puterii, a egoismului, a corupţiei. Acţiunea se petrece în cadrul european contemporan, distruse de cinismul politicienilor şi de criza imigranţilor care a produs catastrofe umanitare de dimensiuni majore.  Şi aici sunt prezente elemente discrete de „teatru în teatru", atunci când actorii îl citesc pe Shakespeare, conform tonului discret de interpretare, care este totodată delicat şi poetic.
 

Actorii prezintă victimele şi răufăcătorii cu limbajul memorabil al corpului, într-un mod disciplinat, eruptiv, zguduitor şi emoţionant.  Din când în când rostesc sau cântă versurile lui Shakespeare, cel mai mult în limba engleză originală, pe notele muzicale melancolice ale compozitoarei Irena Popovic. Soluţiile regizorale sunt foarte lucrate din punct de vedere vizual, cu simbolistică puternică. Se folosesc măşti de gas, păpuşi, cranii, coroane, capete de animale, pentru a transmite simbolic limitarea libertăţii, agresiunea împotriva inocenţei şi a vieţii în general, foamea de putere, animalizarea oamenilor. În lumea în care cei cinstiţi cerşesc, scena cu oamenii ţinuţi în lesă precum câinii arată distrugerea totală a cinstei şi demnităţii, regresia oamenilor la stadiul de animale.

Pentru Shakespeare, singura consolare într-o lume ca asta a fost dragostea. Precum arta, dragostea este un scut, o platoşă de nepătruns pe câmpul de luptă al agresivităţii politice.
Sursa: Ziarul Politika, Serbia



 

TEATRUL MAGHIAR CSIKY GERGELY TIMIŞOARA LA BELGRAD
Basic Magazin, Serbia
11.04.2017
 

Marele dramaturg William Shakespeare a fost un poet extraordinar, un aspect mai puţin ştiut deoarece pe scenele teatrelor se joacă operele sale dramatice. Există interpretarea că sonetele lui sunt parodii ale sonetelor lui Petrarca. Se ştie că a încălcat multe reguli impuse de contemporani în scriere, pentru că s-a jucat cu genurile, a vorbit despre dragoste, trăsături de caracter negative, a comentat evenimente politice, a vorbit despre sex.

Sonetele au fost puţin cunoscute în sec. XVIII, iar schimbarea a venit în perioada romantismului, astfel că interesul există şi astăzi. Fragmente din sonete sunt folosite şi în prezent în filme, seriale, iar studierea lor se face în continuare.

Nu ştiam dacă s-a mai făcut vreun spectacol bazat pe un sonet de Shakespeare, pănâ când am văzut „SONNET 66" în regia lui Kokan Mladenović, la Teatrul Maghiar de Stat Timişoara.
 

Am citit sonetul înainte de spectacol şi m-am întrebat cum a fost posibil ca Shakespeare să scrie aşa ceva în urmă cu aprox. 350 de ani. Sonetul comentează întâmplări politice, dar se poate interpreta în lumina prezentului nostru. Nu ştiam ce aşteptări să am de la spectacol, dar ştiu că acest regizor de ani buni prezintă în spectacolele sale situaţia în care ne aflăm, fie că ne place sau nu!

Cum să vorbim despre un spectacol urmărit de public cu sufletul la gură, la finalul căruia s-a ridicat în picioare pentru a-şi exprima astfel satisfacţia. Am urmărit un regizor diferit, matur, şi probabil cel mai bun spectacol al său până acum. Spectacolul a fost compus în baza imaginilor create pentru fiecare vers din sonet şi nu are alt text. La început şi la final actorii spun întregul sonet. Între timp vedem imagini ale vieţii noastre, ale realităţii noastre, ale corupţiei, toate tipurile de agresiune - de la cea faţă de femei la cea efectuată de bănci asupra noastră - oferind împrumuturi de milioane indiferent de salariu şi punându-ne apoi jugul la gât... agresiunea autorităţilor, agresiunea angajatorului asupra angajatului, neputinţa individului de a se opune sistemului. Este folosită şi o oală în care se loveşte! Un spectacol asociativ, curajos, care ne atenţionează şi merită văzut. Nu are cuvinte, dar vorbeşte mai mult decât pagini şi pagini dintr-o operă scrisă.
 

Gândit regizoral până la cele mai mici detalii, spectacolul nu are căderi, curge şi de la un punct de interes trece direct la următorul. Desigur că spectacolul excelent pe care l-am urmărit nu i se datorează doar lui Kokan Mladenović. Trupa merită toate laudele pentru a reuşit să execute indicaţiile regizorului, de la actorie, la cântat şi acrobaţie. Nu există roluri principale, iar fiecare actor are un rol semnificativ. Spectacolul este deosebit datorită muzicii fantastice compuse de Irena Popović, care urmăreşte punctual ce se întâmplă pe scenă, cu o scenografie semnată de Marija Kalabić, un paravan multifuncţional mobil, un ceas care începe de la 66 spre punctul zero, cât durează spectacolul, ştreangul care atârnă ameninţător din plafon, un balon pe care este desenată lumea şi care se sparge (a se citi sensul cum doriţi), şi costumele simple create de Tatjana Radišić, precum şi mişcarea scenică precisă şi încăntătoare gândită de Andreja Kulešević.

Împreună au creat un spectacol de teatru demn de Shakespeare, rotunjit într-un întreg ce depăşeşte graniţele timpului, au legat eroi precum Lady Macbeth, Richard III, Romeo şi Julieta, Titus Andronicus şi alţii, au închis cercul cu scene identice la început şi final. Iată cum ne învârtim în cerc!

SursaBasicMagazin


Părerile spectatorilor noştri:

66 de minute

Andreea Moldovan
2 februarie 2017

Tot ce se întâmplă, s-a mai întâmplat! Toată existența noastră se rezumă la 66 de minute. Șase minute de familiarizare cu peisajul. O oră de poveste. O viață de înțeles... că istoria după ce o scrii, trebuie să o recitești. Dacă sari peste pasaje, acele pasaje nu vor dispărea, ci vor ieși dintre coperți și ți se vor proiecta pe retină, vor inunda pământul, cu prețul ultimei guri de aer.

Shakespeare, Sonnet 66 - omenirea a trăit 66 de minute și apoi a reînceput

Duminică am urmărit istoria, realitatea și viitorul simultan. S-a jucat Shakespeare, Sonnet 66 în regia lui Kokan Mladenović. Am fost întâmpinată ca oamenii din lagăre, pardon, ca un individ al secolului al XXI-lea. Am fost însemnată cu un cod. Diferența dintre comunismul văzut în filmul Cel mai iubit dintre pământeni- Marin Preda și primirea în sala de teatru a fost faptul că numărul 55443 nu se citea 55, 44, 3, ci 55 de mii 443. Beznă. Lumină pe scenă. Beznă în minte. S-a dansat epuizant. S-a difuzat pe canalul ÎNTREAGA LUME concursuri 100 km garduri, țările gazdă fiind Germania, USA, Rusia. A plouat uscat, fără lacrimi- cu bani și copii.


Sursa: www.dolloshka.ro 

Paradigma 66
Diana Katharina

Cu detaşarea măcelarului care zi de zi trăieşte din a tranşa, începi să priveşti realităţile înconjurătoare că într-un clip publicitar. E lumea în care trăieşti. Lumea în care zi de zi tu însuţi schimbi mască după mască pentru a menţine metehnele caruselului cotidian. Timpul tău pare încoronarea afirmației Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.
Îmbrăcaţi în alb şi negru, actorii din distribuție sunt angrenaţi în cursa pentru supravieţuire. Învingătorul este unul singur, iar acesta devine regele căruia, cu o bormaşină, i se fixează coroana. Puterea care țiuie în tâmplele perforate nu este decât o victorie iluzorie într-un război al fantasmelor. Sfârşind prin a-şi privi tinicheaua de pe creştet îndoită, falsul rege înfruntă efectele orbirii temporare care fac adevărul să fie şi mai clar. Purpura încoronaților e un linţoliu frumos.
Conectat fizic, mental şi afectiv la aparatul social, omul se transformă din subiect în obiect, având perfecțiunea drept cea mai de preţ calitate. Imaginea distorsionată asupra sinelui, obţinută printr-o comparaţie continuă cu nişte idealuri standardizate, conduce la anihilarea unicităţii. Se produce un efect de uniformizarea care favorizează dezechilibrul şi celebrează o frumuseţe falsă, convulsivă.
Triumful evoluţiei pare treapta cea mai de sus a piedestalului, dar este transformat într-o scenă-eşafod unde oamenii devin marionetele unui carnaval grotesc. O balerină atârnă de-o funie și încearcă până la epuizare să-şi menţină echilibrul, o femeie protestează zgomotos fluturând un steag, un politician lipeşte pe braţul cetăţenilor stelele steagului Uniunii Europene. Dar oare nu acelaşi lucru l-a făcut şi Hitler când i-a obligat pe evrei să poarte steaua lui David, marginalizându-i şi obligându-i să trăiască în ghetouri? Paralela subtilă este sugerată prin scrierea cuvântului Russia cu o svastica în locul celor două s-uri.
La antipodul (i)realităţilor socio-politice se află beţia veşnică a celor îndrăgostiţi. Două siluete purtând pe cap măști de gaze se agaţă una de cealaltă, se împletesc în aşa fel încât să poată rămâne împreună pentru totdeauna. Cu toate acestea, ei atârnă suspendaţi în năvoadele incertitudinii. La un pas de a se dezechilibra, iubiţii aleg să-şi dea jos masca şi să reevalueze soarta lui Romeo şi a Julietei - Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?
Printr-un proces de deconstrucţie şi reconstrucţie, regizorul Kokan Mladenović reuşeşte să interpreteze cu mare dibăcie versurile shakespearian, obţinând o estetică conectată la realităţile sociale contemporane. Un sonet vechi de 400 de ani, devine cât se poate de contemporan printr-o rearanjare a pieselor pe tabla de şah. Minimalismul spectacolului apasă însă greoi pe conştiinţa colectivă.
Cele 66 de minute de conştientizare sunt măsurate de un cronometru cu dublă funcţie. Pe de o parte acesta aminteşte de una din trăsăturile istoriei - repetabilitatea, pe de altă parte asigură confortului continuităţii - orice sfârşit aduce cu sine un nou început.

Sursa: Dincolo de scena


Viața noastră, o scenă cu ștreanguri 
Adina Ștefănescu
 

Am fost la Sonet 66, l-am văzut, mi-a plăcut mult și-am zis să scriu despre spectacol la cald, imediat ce ajung acasă. Pe drum tot bombăneam în sinea mea: „a fost bun, mi s-a făcut pielea de găină la unele scene, brr, regia (Kokan Mladenović) și coregrafia (Andreja Kulešević)  excelente,  mesajele, pff, mesajele au dat direct în plex...". 

În același timp, o altă voce răutăcioasă nu-mi dădea pace: „da, a fost foarte bun spectacolul, dar parcă prea ambițios, nu a vrut să rateze nimic, toate temele mari ale omului contemporan au fost prezente: dresajul corporatiștilor, umilirea artiștilor, răstignirea lor pe zidurile artei impuse, aliniată la politica de stat, măcelul imigranților, terorismul, uniformizarea și exploatarea, ipocrizia și cinismul omului nou îndoctrinat în political correctness, moarte peste tot, poluarea, iarăși moartea, frică și stăpânirea omului de către om (homo homini lupus, iată-i deci și pe Plaut și Hobbes), iarăși moartea și niște... iubire fragilă în final..." 


Zilele au trecut, mi s-au limpezit și mie gândurile. Vocea răutăcioasă a dispărut ca și cum nu ar fi fost vreodată. La ce te poți aștepta de la Will și de la un sonet cu numărul 66, îmi spuneam, dacă nu la ceva despre deșertăciunea lumii, un Ecleziast în varianta renascentistă, unde, pe lângă marele nimic atotcuprinzător  sunt așezați tragic și strategic Erosul  și Thanatosul. Și dacă ajungi să îl pui pe Will în paradigme moderne, despre asta e: despre ce se întâmplă în birourile clădirilor din sticlă și oțel, despre zidurile înalte ale intoleranței, despre granițe de netrecut, despre bani și înșelăciunile criminale ale băncilor, despre industria de consum, medicamente și boli, despre impostură și frică în artă. Avem materiale pentru marea tragedie mai mult ca oricând.
 

„Shakespeare, Sonet 66", cu toată succesiunea de scene, distincte una de alta, fiecare cu simbolistica ei, într-o logică carteziană nemiloasă, cronometrate la propriu, pe lângă toate prototipurile de om, prezentate ca la un salon de inventică a tragicului contemporan, pe lângă toată ordinea voită și impusă, rămâne ce a fost mereu, o poezie de un lirism sfâșietor. Așa a fost tot spectacolul aceasta: din costume  în alb și negru, din lumină și întuneric, între tăceri inerte și dansuri îndrăcite și mecanice. 
Kokan Mladenović i-a adus acolo pe cei ca noi, cei din multinaționale, cei care au emigrat, sau care vor și știu să fie artiști și le atât de greu, cei care ascultă și se supun, cei care lovesc și omoară, noi toți, cei care jucăm zilnic. Dar i-a adus și pe Macbeth, Richard al III-lea, Titus Andronicus, Othello, căci eram la un spectacol după Shakespeare, nu?  Sigur, la final apar și Romeo și Julieta, cu măști de gaz pe față.  De fapt, nu erau Romeo și Julieta, erau doi inși amărâți care nu se puteau săruta din cauza măștilor de gaz și au ales să moară pentru un sărut adevărat. Și nu e vorba numai de Will aici, eu am simțit tragicul măștilor și gesturilor antice ale lui Sofocle sau Euripide, ca o sevă ultrarafinată pe care marea poezie (teatrul tragic s-a născut din poezie) o are în vene, indiferent de timpuri. 


Așadar, „Shakespeare, Sonet 66" a rămas ce a fost de la început, un sonet. Dacă Shakespeare l-a luat de la Petrarca și i-a dat dimensiunea abisului, artistul postmodern vine și îi dă dimensionalitatea multiplă ( 4D) și spectaculoasă a jocurilor video, unde arma cu care se omoară nu e automată, nu e o mitraliera, aceea le rămâne doar teroriștilor, deci nu se moare ușor, ci este ștreangul, ca să fie lungă agonia, lungă cât viața fiecăruia dintre noi, noi cei care murim încet în fiecare zi. Ștreanguri peste tot, ștreanguri și lese, care sunt tot ștreanguri. Viața noastră, o scenă cu ștreanguri.

După ce am părăsit sala, îmi apăreau pe retină flash-uri din mișcarea scenică, amintindu-mi de filmul lui Sydney Pollack, „Și caii se împușcă, nu-i așa?". Îmi apăreau imagini desprinse parcă din Hieronimus Bosch, Picasso sau Ghenie al nostru - absurde, diabolice, bolnave, sfârtecate. Mintea intelectualului e plină de referințe. Puteam să nu știu nimic și la fel m-aș fi simțit. Așa e la o lucrare bună, nu trebuie să știi nimic, doar să simți. 


Vrem să punem un final fericit în toate. În tragedia antică, după ce tragicul era consumat, apărea zeul și făcea lumină. Noi, modernii, pentru care Dumnezeu a murit, punem la final cel mult o speranță umană; rar ce-i drept, dar ne-a rămas obiceiul acesta. Ei, bine, aici nu a mai fost loc. Totuși ceva tot a fost pus: oboseala, epuizarea binefăcătoare ca un somn adânc. Oboseala de a fi rău, oboseala de a lupta împotriva absurdului, oboseala exploataților și exploatatorilor laolaltă. Gulerele albe uriașe, cele care despart mintea de inimă, ca o închisoare, cele care uniformizează și stăpânesc, au fost lăsate jos. E mai mult decât nimic și atât. 

Hai, luați cu ciocolată și trece. În UE se face încă ciocolată foarte, foarte bună. Pentru că e necesară, nu pentru altceva.  

 „Mă uit scârbit la tot, și bun rămas!

 Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?"

 

Sonetul 66

Și caii se împușcă, nu-i așa? 
Se împușcă și corporatiștii 
după ce obosesc.

(în fiecare duminică 
la salonul de inventică 
a tragicului contemporan 
privesc noile produse bancare 
și noile modele de medicamente 
și legile comunitare 
și oamenii fără cap și picioare 
și organele permanente 
de ordine și disciplină, 
mai văd ficați și inimioare, 
proști auriți și guri-aspiratoare 
orchestre simfonice și manele 
unghiuțe roșii sau bucăți din splină, 
înghesuite toate 
într-un microcip împodobit frumos cu stele)

Și caii se împușcă, nu-i așa? 
Se împușcă și poeții 
după ce obosesc.

(Șoareci și oameni se plimbă 
prin iluzii și singurătăți 
se opresc la o cafea 
și fac schimb între ei de dimineți.)

Și caii se împușcă, nu-i așa? 
Mă vor împușca și pe mine 
după ce obosesc.

Mă uit scârbită la tot, și bun rămas! 
Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?


Sursa: Dincolo de scena

Ioana Niţulescu
 "Shakespeare, Sonnet 66" (regia: Kokan Mladenović) susține exemplar ideea de actualitate a operelor shakespeariene. Pe scenă, un cronometru pornește descrescător de la minutul 66, timp în care versurile shakespeariene se vor relua și desface în scene în care personajele par blocate în propriile povești. Momentul în care cronometrul ajunge la zero coincide cu spargerea unui balon pe care stă înfățișată harta lumii. Întreaga acțiunea se întrerupe, doar pentru a continua apoi în absența timpului, oprindu-se abia când, aflate în ipostazele avute la începutul spectacolului, personajele își lasă în fața scenei elementele semnificative ale costumului, redevenind cu toți actori. Frumosul derivă și din libertatea pe care o are spectatorul de a descoperi mesajele spectacolului și de a lua din el idei mereu actuale.
Sursa: Dincolo de scena

 

CONTACT
Str. Alba Iulia, nr. 2
300077 Timişoara, România
Tel: 0256-434.814
Fax: 0256-494.029
E-mail: office@tm-t.ro
Webwww.tm-t.ro
CU SPRIJINUL
PARTENERI MEDIA
Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timişoara este finanţat de Consiliul Local al Municipiului Timişoara.
© Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely", Timişoara, 2018