Capdelemn se trezeşte lângă un vraf de lemne şi refuză să conştientizeze trecerea timpului. Nu i-a mai rămas nimic, în afara izolării, ispitei şi strigătelor în pustiu. Capdelemn nu poate rămâne pasiv, deşi are o singură responsabilitate: să aştepte miracolul, ceea ce nu e o probă oarecare pentru el. Aşteptăm şi aşteptăm din cele mai vechi timpuri. Am crede că nu se întâmplă nimic, dar în pasivitate, şi în decursul aşteptării se iveşte întotdeauna ceva de care ne putem împiedica, în care putem da cu piciorul, în care ne putem încurca. Există întotdeauna ceva care face mai suportabilă prezenţa, azvârlirea în pustiu, solitudinea. Nu se ştie cât a aşteptat deja. Renunţă încet, dar nu înainte de a mai spune un banc sec şi de a recita o ultimă poezie. Oricât de cap-sec, e de îndrăgit, şi e în acelaşi timp previzibil şi imprevizibil, naiv şi inteligent, inocent şi vinovat; vorbeşte şi vorbeşte, uneori confuz, alteori clar, uneori prea mult, alteori prea puţin. Un lung monolog final, despre care nu se ştie dacă e auzit. Vorbeşte o marionetă. Acesta e miracolul în sine. Dar rămâne o marionetă care e purtată de valurile acestei povestiri deja scrise. Capdelemn: cap-sec şi nimic mai mult, dar în acest caz este tot ceea ce poate fi.