Ce înseamnă să fii refugiat într-o țară străină, unde viața depinde de ospitalitatea gazdelor? Pe ce se poate sprijini un om care își pierde credința în propria cultură, în propriul Dumnezeu și în propria umanitate? Păstrează oare zilele noastre un germene de idealism al Umanismului, sau oare moștenirea spirituală a antichității și a Renașterii a rămas doar o amintire? Actorii vor căuta răspunsuri la aceste întrebări prin explorarea unor căi din lumi spirituale și situații suprarealiste. În această producție, bazată pe tragedia eschiliană „Rugătoarele”, regizorul Szabó Kristóf spune povestea unui grup de solicitanți de azil politic, unde refugiații își pierd, pe rând, sprijinul moral.

Cronici:

Claudiu Groza - Un showcase în duet, Vestul Dramatic, pag 32-33

Punând la punct scenariul, Szabó Kristóf a încercat o pătrundere cât mai în adâncul condiției umane. Zeii din Olimp par a fi creat natura și omul ca leac al plictisului prea-de-tot al veșniciei. Aducându-l și pe Cronos (Bálint Előd) în scenă, regizorul probabil că asta încearcă să sugereze: o istorie care se repetă și pentru zei, și pentru oameni, încă de pe când Uranos și Gaia procreau titanii. În context, încercarea agresivă a lui Egyptos (Molnos András Csaba nu inutil și în rolul zeului războiului, Ares) de a-și căsători cei 50 de fii cu cele 50 de fiice ale fratelui său Danaos nu e decât o refacere în oglindă a celor ce se petrec de la începutul vremurilor în Olimp. „Ne putem mândri că suntem un neam din Argos, coborât dintr-o junincă binecuvântată cu un copil“, susține Danaos, dar riscul e pe măsură. Conflictul dintre cei doi frați, Danaos și Egyptos, repetă, în definitiv, o poveste de familie care aduce laolaltă nemuritori și muritori. Dovada? Titanul Cronos și Rhea îl concep pe Zeus. Fratele lui Cronos, Okeanos, și soața lui, Tethys, o aduc pe lume pe oceanida Melia care, cu fratele ei, Inachos, o concep pe Io, preoteasă a templului Herei (soția lui Zeus), Io după care zeului zeilor i se aprind călcâiele. Io este „juninca binecuvântată“, o existență tragică, desigur, dar – pare a sugera Szabó Kristóf – și de o feminitate explozivă, o replică pe pământul muritorilor a Afroditei, căreia danaidele i se roagă firesc: „Io, strămoașa mea culegătoare de flori, lasă-mă să simt, chiar dacă doar pentru o clipă, ce este dragostea adevărată.“ Doru Mareș - Luceafărul de dimineață aprilie 2025