Interviu cu Kedves Emőke, regizor, despre proiectul FEMMINICITY
Interviu cu Kedves Emőke, regizor, despre proiectul FEMMINICITY
În cadrul proiectului european FEMMINCITY (co-finanțat de UE prin CERV), Kedves Emőke de la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” a creat o producție nouă pentru Kobietostan, o asociație artistică independentă din Wroclaw, Polonia. „MATKOPOLIS. Spacer po braku” a avut premiera în 7 decembrie 2025 la Wroclaw și va fi jucată și în cadrul festivalurilor din proiect. Spectacolul angajat social ridică unele întrebări: De ce mamele se simt nedorite în spațiul public? De ce limitele de intimitate ale părinților sunt atât de ușor încălcate? De ce Polonia, în ciuda celui mai scăzut nivel al natalității din Europa, nu este o țară prietenoasă pentru părinți? „MATKOPOLIS” este o invitație de a privi orașul prin ochii mamelor și taților – plini de grijă, oboseală, rușine, dar și de admirație față de copiii lor.
Ca artist, ce ai avut de câștigat de pe urma proiectului?
Cu toții vorbim despre schimburi de experiență, că e bine să ieșim în lume pentru a cunoaște alte moduri de a face teatru, însă pe de altă parte eu am înțeles că umanitatea e aceeași peste tot. Eu am văzut că femeile sunt în situații similare în țările din proiect (Polonia, Serbia, Slovenia, Franța, România) – maternitatea, alegerea dintre carieră și viața personală, clădirea carierei în paralel cu bărbații de pe aceleași posturi, sunt aceleași etape prin care trec femeile și reacțiile sunt similare. Profesional, e un proiect care aduna și actori neprofesioniști, cu focus pe teatru comunitar. Ne-am învârtit mult la început de proiect ca să definim cum se numesc cei care nu au studii de teatru, pentru a nu folosi „actor amator”. Eu am constatat ca acești „amatori” au fost mai deschiși, au avut mult elan să profite de această ocazie, au avut multe lucruri de spus, fără preconcepții sau tehnici teatrale cunoscute. Au simțit ca e o ocazie ieșită din comun, au făcut o pauză de 2 săptămâni de la job pentru a juca în spectacol – pentru fetele din distribuție a fost ca o eliberare, au fost deschise și creative, fără inhibiții.
Ca femeie și artist, ce lipsește ca teatrul să ajungă mai bine la un public feminin? Rar întâlnim proiecte despre femei, realizate de femei.
Eu nu sunt feminista, am vorbit mult cu partenerii din proiect despre definiția feminismului. Am făcut spectacole cu femei despre femei, dar totuși îmi place mai mult să creez pentru un public general. Însă în proiect sunt femei care s-au simțit bine să vorbească despre problemele lor specifice feminității, frustrări, situații din trecut nerezolvate sau nedigerate la timp, a ajutat că au avut unde să vorbească despre amintirile acestea într-o cheie artistică. Asta am observat în 3 echipe, un fel de catharsis emoțional. Pe lângă spectacol în sine, e important că am organizat discuții după spectacole, care nu erau despre mecanica spectacolului, ci despre tema generală a proiectului – situația vulnerabilă a femeii - și despre cum s-a întâlnit actorul cu tema, au venit și întrebări din public despre temă, nu neapărat despre spectacol. Asta e plus-valoarea proiectului, spectacolul e pretext pentru a dezbate aceste teme.
Ai lucrat în altă țară, în poloneză, o limbă pe care o cunoști bine, într-un teatru independent, cu distribuție formată din actrițe profesioniste și amatoare, pe o temă impusă de partenerul din proiect, o temă care este importantă pentru femeile din Wroclaw. Ce te-a pus în dificultate?
Când am revenit acasă, trei zile nu găseam conexiunea cu realitatea. M-am pregătit foarte mult de acasă pentru repetiții și premieră, am avut doar săptămâni acolo să ridicăm spectacolul. Am avut noroc să colaborăm cu o dramaturgă poloneză foarte talentată, Sandra Szwarc, care a scris un text total diferit de ce am cerut eu, dar a păstrat elementele de bază. Piesa a fost gata cu o săptămână înainte de repetiții, știam că așa e proiectul, că timpul e condensat și am plecat în Polonia pregătită. În am avut o perioadă de pregătire de o săptămână la Wroclaw și mi-am dat seama că limba poloneză pe care o vorbesc nu e la un nivel înalt, comparativ cu ceilalți din proiect, care au pregătire academică, dar am înțeles și că mai important e ca actrițele să se poată exprima liber, cu nuanțe pe care eu le-am înțeles. Le-am spus din start că vom vorbi în poloneză, au avut răbdare cu mine, deci limba nu a fost o problemă. Tema spectacolului regizat de mine la Wroclaw a fost situația părinților cu copii mici în spații publice, mai exact cum ne acceptă peisajul urban contemporan atunci când avem cărucioare, scutece de schimbat, bebeluși de alăptat. Am simțit la început că nu e o temă ofertantă - având copii mă confrunt cu asta de ani de zile și nu voiam să fac și spectacol despre asta. Dar am înțeles că pentru ele, pentru femeile pe care le-am cunoscut la documentare la Wroclaw, e foarte important și au multe sugestii. Una dintre actrițe, o fată foarte cultă și muzicală, are o fată cu dizabilități, cu o boală foarte rară. Proiectul a ajutat-o să vorbească despre asta – că de 8 ani de zile are grijă de fiica ei acasă și asta a fost prima ei posibilitate să facă și altceva, să se exprime artistic. O altă actriță nu are copii, dar este interesată de temă, deoarece se simte singură printre prietenele ei care au deja copii și sunt ocupate. Femeile au avut multe de spus, așa s-a născut și textul. La discuția de după premieră, una dintre spectatoare, care are 4 copii, a spus că e un spectacol bun însă trist, se aștepta ca teatrul despre maternitate să fie vesel, solar. Scopul nostru nu a fost să vorbim despre frumusețea acestei etape, ci despre problemele care vin la pachet.
După câteva reprezentații și un prim festival, cum definești tu publicul acestor spectacole despre problemele specific feminine? Am văzut că la spectacole vin și oameni care nu frecventează teatrul în mod curent, dar se identifică cu tema.
Da, și la Wroclaw ne-am gândit cui se adresează de fapt spectacolul. Au fost 3 reprezentații pline, iar la două spectacole au fost spectatori pe care nu-i știam din publicul de bază. Însă o dată am organizat servicii de baby-sitting în camera de alături. Ușa era deschisă și copiii puteau trece în prima sală, se tot plimbau și șușoteau, mamele puteau alăpta, a fost cam haotic dar totuși un amestec bun între realitate și teatru. Astfel am rezolvat problema femeilor care ar fi vrut să vină, dar nu au cu cine să lase copiii. Cred că poate fi un model pe termen lung, chiar dacă e haotic și imperfect în sală.
Care a fost cea mai mare provocare?
Înainte de a începe proiectul, i-am întrebat pe parteneri care e cea mai mare dificultate în proiectele internaționale și mi-au zis că, de obicei, conflictele se nasc din cauza diferențelor de cultură. Eu nu am întâlnit asta. Pe mine m-a deranjat să lucrez cu o echipă pe care nu o cunoșteam, într-un timp scurt. Am fi avut nevoie de timp să ne cunoaștem înainte de repetiții pentru a ajunge la un nivel artistic mai înalt. Colaborarea cu persoane necunoscute, despre care nu știu mai nimic – ce talente au, cum se exprimă artistic – cu presiunea de a fi eficient la repetiții într-un timp scurt – asta mi s-a părut complicat.
