1978 // Ce spun actorii?
1978 // Ce spun actorii?
Spectacolul „1978” în regia slovenului Tomi Janežič vorbește despre România anilor 1970, o docu-ficțiune transgenerațională bazată pe poveștile personale ale actorilor și regizorului. Este o poveste despre anii comunismului într-un apartament din România, o poveste despre evenimente locale și globale care fac legătura dintre Timișoara și Nova Gorica (Slovenia) - la granița cu Italia - orașe care au fost parte din aceeași țară - Imperiul Austro-Ungar. În urmă cu mai mult de 100 de ani sute de soldați maghiari au luptat pe frontul Isonzo.
Borbély B. Emília: „(...) putem observa cât de incredibilă și cât de absurdă era acea lume. Dacă cineva ne-ar povesti astăzi despre acele vremuri, cu greu am crede că ele ar fi putut exista. Și totuși, noi am trăit în acea lume."
Mátyás Zsolt Imre: „(...) bunicul meu matern, care a trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial, ne-a spus o singură poveste despre Război, mă refer la un an și jumătate pe care l-a petrecut acolo. Iar această poveste face parte acum din spectacol. Nu a mai povestit nimic, probabil din cauza traumei pe care o trăise...”
Lajter Márkó Ernesztó: „(...) la o repetiție am spus: bineînțeles, Ceaușescu... Mama mea s-a născut în aceeași zi, iar regizorul s-a concentrat pe tema asta... De atunci această zi de 26 ianuarie se desfășoară într-o altă perspectivă pentru mine."
Balázs Attila: „(...) bunicul meu trecuse deja de treizeci de ani când a plecat în cel de al Doilea Război Mondial, a fost luat prizonier și erau circumstanțe foarte dificile pentru el, se afla într-o situație de viață și moarte."
Simó Emese: „(...) dacă ești oprit de un polițist pe stradă, de exemplu, fără să fi avut vreo experiență negativă în acest sens, atunci mi se face rău la stomac, și aste este cu siguranță ceva, ce am experimentat prin părinții mei, ceva ce am preluat de la ei."
Vajda Boróka: „(...) personajul pe care îl interpretez este un rezumat al ramurii feminine a familiei mele, deoarece am aflat multe povești și secrete de familie în timpul repetițiilor, am vorbit foarte mult cu ambele bunici, cu părinții mei, și din acest motiv se poate spune că a fost o autodescoperire pentru mine, pentru că am primit multe informații, sentimente și experiențe de la strămoșii mei, care au un impact asupra mea..."
Kiss Attila: „(...) și o altă situație de care ne amintim cu durere, dar o purtăm și azi: trecerea ranițelor. În perioada comunistă, cred că am fost în Ungaria cu mașina de două sau de trei ori. și nu îndrăzneam să visăm mia departe (...). Și până în ziua de azi, când trec granița, mă simt neliniștit și mă întreb dacă totul va fi în regulă..."
