Száva Enikő: Macbeth printre betoane
Száva Enikő: Macbeth printre betoane
Jurnal de repetiție
Există ceva absurd în faptul că, într-un complex industrial, într-o anexă renovată a fostei fabrici de textile din Timișoara, auzi replici precum: „Lărgeşte ochiul, adu doliu inimii / Vino ca o umbră și pleacă tot astfel”. Nu este vorba de vreo fantomă a unui dramaturg vechi; printre pereții de beton, în sala de repetiții de pe Calea Aradului prinde contur o dramă regală. În jur se întind depozite ale unor firme și ateliere de diferite dimensiuni, iar chiar alături un crescător de câini întreţine un ţarc fetid – ar trebui să-l vadă activiştii pentru protecţia animalelor – unde bieții foxterieri sunt îngrămădiți unul peste altul în cuști care par mai degrabă făcute pentru păsări. Mai încolo, șirul ferestrelor cu rame de fier ale vechii clădiri industriale stă căscat, toate geamurile fiind sparte. Aici până și intenția ucigașă capătă o tentă de rugină – gândul acesta îmi trece prin minte când intru cu bicicleta în curtea complexului.
Nimeresc în mijlocul unei scene de dialog; Macbeth-ul lui Gedeon András și Lady Macbeth Tóth D. Zsófi sunt convingători încă din prima clipă. Nu peste mult timp urmează o scenă de mulțime și un exercițiu cu săbii – spadasinii trupei nu sunt deloc stângaci.
Dirijorul ansamblului este regizorul italian Stefano Tè, cunoscut timișorenilor și participanților fideli ai TESZT (Festivalul Euroregional de Teatru Timișoara) din producțiile sale grandioase de teatru de stradă. Ca fondator al Teatro dei Venti din Modena, a adus în trecut spectacole care au umplut spații publice cu structuri mobile uriașe, o navă gigantică, muzicieni și acrobați, fermecând sute de spectatori. De data aceasta, Stefano se apropie de teatru dintr-un cu totul alt unghi. În repetiţii se conturează un limbaj teatral intenţionat dezgolit: puţine obiecte, un decor minimalist. „Într-un astfel de mediu interior trebuie să revenim la esenţă, la un limbaj teatral în care corpul şi textul se află în centrul atenţiei” – spune maestrul italian, pe care, în pauza dintre repetiții, l-am întrebat de ce Shakespeare și de ce tocmai Macbeth.
Alegerea lui Macbeth – spune el – se datorează faptului că nu citește piesa ca pe o tragedie istorică, ci mai degrabă ca pe o poveste despre modul în care funcționează societatea și comunitățile. În ultima vreme îl preocupă mult fragilitatea omului și îl interesează în mod deosebit relația cu puterea: „Cu cât săpăm mai adânc în acest text, cu atât mai limpede se conturează în fața noastră relația omului cu puterea. Shakespeare a descris-o cu o precizie aproape matematică și este evident că această relație nu s-a schimbat cu nimic de-a lungul secolelor.”
El subliniază că nu există ruptură între ceea ce face pe stradă și ceea ce face aici, în interior – spectaculoasa sa punere în scenă a Moby Dick, născută ca rezultat al uneia dintre cercetările sale artistice în spațiile urbane, explorează la fel tema fragilității omului; iar în legătură cu Macbeth nu îl interesează brutalitatea crimei, ci acea formă de funcționare prin care puterea îi absoarbe încet pe toți. „Și în Moby Dick exista un cor” – adaugă dramaturgul producției, colaboratorul de durată al lui Stefano, Vittorio Continelli, făcând trimitere la conceptul comun: prin reprezentarea corului vor să sublinieze că schimbarea puterii cere întotdeauna sânge, iar agresiunea este parte organică a unei societăți funcționale. „Pe scenă corul funcționează ca un organism care îi asimilează pe oameni, îi înghite și apoi îi regurgitează. Nu vedem cadavre zăcând pe jos; totul este înghițit de acel organ gigantic pe care îl formează corpurile actorilor” – explică el. Regizorul duce mai departe ideea: „Nu dorim să reprezentăm violența în mod concret; căutăm forme stilizate care să exprime distanța noastră față de violență și încercăm să ne gândim cum putem rămâne consecvenți soluțiilor pe care le considerăm cele mai bune.”
Nu mai este nevoie să întrebăm cum se leagă spectacolul propus de tema stagiunii «Divergenţe»: producția începe cu o luptă sângeroasă – despre care vorbesc vrăjitoarele la începutul piesei – și se încheie tot cu o luptă sângeroasă, în timp ce fragilitatea vieții omenești pulsează pe tot parcursul textului.
Cei doi creatori italieni privesc munca ca pe un nou experiment, cercetând ce limbaj teatral poate fi astăzi valid și viabil în montarea unui clasic considerat parte a tradiției mondiale și europene: «Prin opera lui Shakespeare vrem să vorbim despre teatru însuși» – spune Stefano și revine la gândul anterior: «poate că trebuie să învățăm din nou să facem teatru simplu, nu sărăcăcios, nu ca pe un compromis, ci conștient, dezbrăcându-l de tot ce s-a acumulat în ultimii ani. Mai puțină tehnică, mai puțină spectaculozitate, mai multă prezență.» Regizorul afirmă că și scena culturală italiană este tot mai greu încercată: sursele de finanțare dispar, spațiile de spectacol se pierd, teatrul este obligat să-și regândească propria existență și funcționare. În această situație, el crede că nu mai este posibil să gândim producții gigantice, și nu doar din punct de vedere financiar, ci pentru că parcă însăși epoca nu mai cere așa ceva. Toate acestea însă nu înseamnă un teatru puritan sau ascetic; dimpotrivă, caută să afle cum se poate crea o experiență teatrală intensă și puternică din mijloace minime, unde spectacolul nu se naște din decor și mecanisme, ci din prezența și tensiunea corpurilor. Potrivit lui Vittorio, textul Macbeth nu este o piesă de muzeu și poate funcționa astăzi tocmai pentru că este actual pe mai multe planuri: dramă politică, poveste de război, amprentă a mecanismelor puterii, destrămare a sistemului de valori al individului și violență colectivă, toate într-un singur loc.
Privind repetiția, ai impresia că Macbeth se integrează organic în acest spațiu semiindustrial. Din pereți, din decor și chiar din text pare să dispară orice surplus. Din ceea ce rămâne, începe să se contureze un alt tip de teatru – exact acela despre care vorbesc Stefano Tè și Vittorio Continelli.
Premiera: 23 mai 2026, Uzina de Teatru – UTT (Calea Aradului 48).
