„Arta făcută cu sinceritate pune întrebări, nu oferă răspunsuri” - INTERVIU CU MUZICIANUL VLAICU GOLCEA

„Arta făcută cu sinceritate pune întrebări, nu oferă răspunsuri” - INTERVIU CU MUZICIANUL VLAICU GOLCEA

2018-02-27

Cea mai recentă producție a Teatrului Maghiar de Stat Timișoara, musicalul „Dansând în noapte" în regia lui Kocsárdi Levente (premiera: 3 martie 2018) beneficiază de coloana sonoră originală compusă de Vlaicu Golcea. 
Cu o discografie de peste 30 de titluri editate în ţară şi în străinătate, plus o importantă prezenţă concertistică în majoritatea ţărilor europene, compozitorul şi performerul Vlaicu Golcea îşi desfăşoară activitatea muzicală în diferite sectoare ale artelor sincretice: muzică de teatru, film documentar, lung şi scurt metraj, animaţie, instalaţii multimedia, intervenţii în spaţii publice şi performance-uri. A compus coloanele sonore la peste 90 de producţii teatrale, în anul 2009 fiindu-i acordat premiul UNITER pentru muzică de teatru. În dansul contemporan semnează coloana sonoră și sound-designul la peste 20 de producții naționale și internaționale.
Prima colaborare a lui Vlaicu Golcea cu teatrul nostru a fost pentru Don Juan şi Faust - regia Alexander Hausvater (2005), urmând apoi Incendii - regia Radu Alexandru Nica(2014).

Cât de ofertant este textul „Dansatorului" în ceea ce privește inspirația muzicală și cât de mult a intervenit regizorul Kocsárdi Levente în direcția muzicală a spectacolului?
Din foarte multe motive am rezonat cu problematica umană pe care o propune textul. Și am pornit de la convingerea personală că nimeni nu poate avea nici cea mai mică idee despre ce se petrece în sufletul altui om. Nevoia de artă pare a fi la fel de veche ca și noi. Cine știe cum sună muzica din sufletul Selmei? Cine poate spune cum visează ea sonor? De ce are nevoie de asta? Ce nu suntem în stare să facem pentru a ne înfrumuseța realitatea? Cine este mai „real" și mai hrănitor - cotidianul - sau visul? În ce fel ficțiunea pe care o propune un show (musical, TV, film, etc...) este un mecanism de apărare împotriva lipsei de moralitate, logică, umanitate și a derizoriului pe care le propune realitatea imediată? Ce înseamnă să pierzi un simț sau mai multe și să-l compensezi cu altul? Ce sens are TOTUL? Iată o mică parte din ofertele textului... Și arta făcută cu sinceritate pune întrebări, nu oferă răspunsuri, după părerea mea...

Cu Levente am vorbit mult înainte să compun ceva și asta înseamnă că a avut o intervenție consistentă. Ne cunoaștem și ne apreciem reciproc de mulți ani. În ceea ce mă privește, apreciez enorm cecul în alb (artistic...bineînțeles :)) pe care mi l-a oferit, ceea ce vine la pachet și cu un risc deloc confortabil... :) 

 

Cum se pliază coloana sonoră a „Dansatorului" pe abilitățile muzicale ale trupei, pe care o cunoșteați destul de bine? 
Eu trebuie să mă pliez pe trupă, nu ea pe mine. Și cred că asta am învățat-o acum vreo 20 de ani de la prietenul meu, coregraful Florin Fieroiu, care prin anii 2000 mi-a deschis apetitul pentru arta performativă și implicit pentru un alt fel de a produce, organiza și de a asculta sunete. A lucra cu „materialul clientului" este pentru mine o primă condiție a unei colaborări autentice, asta într-un spirit din ce în ce mai puțin present, în felul în care contează mai degrabă numărul spectacolelor făcute (cu cat mai ieftine... cu atât mai bine...) și cuprinderea lor într-un portofoliu cat mai... variat, decât nevoia progresistă de a oferi și ALTCEVA. Despre zona experimentală pe care teatrele finanțate din bani publici ar trebui să o conțină, nici nu mai vreau să deschid o discuție....

Despre trupă, din punct de vedere muzical, nu am decât cuvinte de laudă. Iar peste laudă vine gratitudinea și profundul respect pe care îl am pentru ceea ce este Magyari Etelka, fără al cărei aport acest proiect nu ar fi fost posibil în timpul acordat acestei producții. Este un om rar, de un profesionalism pe cale de dispariție și mă bucur că am putut partaja două luni din viața mea în compania unui artist care își ia meseria atât de în serios.

 

Ce v-a plăcut/nu v-a plăcut în procesul de compunere pentru „Dansator”, un spectacol în care muzica este element esențial, nu doar suport? 
Motivațiile artistice adânci și personale au fost următoarele: Am fost interesat de felul în care conținutul muzical se schimbă în funcție de accent și de topică, având în vedere că limbile maghiară și română nu au neapărat multe în comun :). Fiind atât de atașat de tot ceea ce a făcut Bartok Bela (un geniu subestimat al muzicii secolului XX după părerea mea...) adâncirea în universul maghiar a fost cu atât mai interesantă și mai creativă. În același timp am vrut să testez și faptul că muzica este un limbaj universal și, ca dovadă, în coloana sonoră se regăsesc arome din toate muzicile pământului. M-a mai interesat și ieșirea dintr-o zonă „confortabilă" și funcționarea într-o nouă paradigma: o limbă pe care nu o cunosc, nemaivorbind de subtilitățile ei teatrale, și lupta cu un „gust" și o preconcepție despre cum ar „trebui" să sune un musical în limba maghiară. În același timp o chestionare a ceea ce înseamnă clișeele POP și cât de mult pot fi ele alterate fără să-și piardă, totuși, puterea. În altă măsură, ridicarea ștachetei în ceea ce privește conținutul și calitatea sonoră a produsului muzical prezentat pe o scenă de teatru. Și nu în ultimul rând, o dovadă și o invitație pentru producătorii autohtoni în a investi și în compozitori locali și în viață, în loc să se zbată furios în a lua drepturi de autori pe opere deja create, asta pe niște sume deloc modeste. A comisiona o compoziție unui artist nu este numai un gest de normalitate ci și unul de mândrie în lumea vestică, "civilizată"...

 

Pentru un artist care se manifestă fluid în mai multe forme artistice (scenă, film, performance, albume studio, genuri variate), ce direcții mai rămân de explorat pe viitor?
Spectacole-instalații proprii. 

 

Cum este proiectul teatral ideal la care v-ați dori să participați? 
Unul în care găsesc profesioniști și oameni bine intenționați în toate departamentele. Adică un proiect imposibil în România.

 

Cum să dezvățăm omul din anii 2000 de muzica proastă din heavy rotation? Cât influențează gradul redus de educație muzicală receptarea muzicii din spectacolele de teatru?
Nu îi putem dezvăța și nici nu avem de ce. Și - de fapt - cine suntem NOI ? Noi suntem o minoritate. Lumea deja este așa. Peste 30 de ani se va vorbi de Beyonce așa cum vorbim noi azi de Queen, Led Zeppelin, Beatles, ABBA și Pink Floyd.

Lucrurile vor evolua oricum într-o direcție sau alta... Nu lipsa educației muzicale este problema, ci lipsa expunerii la ALTCEVA. Ar trebui să fie OBLIGAȚIA instituțiilor culturale finanțate din bani publici. În schimb, politica culturală actuală este de a oferi oamenilor care pleacă din fața televizoarelor spectacole ca la televizor. Nu publicul este vinovat că nu i se oferă alternativă.

 

Cum se gestionează situația în care, la mijlocul repetițiilor, devine evident că spectacolul va ieși slab, iar muzica pregătită este minunată? Sunt colaborări pe care le regretați din zecile de spectacole îmbrăcate muzical?
Singurele colaborări pe care le regret sunt cele în care am întâlnit personalități cu grave deficiențe umane. 

În rest, actul artistic este întotdeauna un „balet" pe o gheață subțire. Este produsul a atâtor variabile și a unor situații atât de complexe (care de multe ori nu au nimic de-a face cu subiectul și obiectul muncii artistice) încât el nu are cum să fie decât interpretabil. Cine decide că un spectacol e BUN sau RĂU? Cu ce set de criterii și de deontologie se face acest lucru? Cine e cel ce o face și ce competențe morale și profesionale are? Până la urmă rațiunea de A FI a unui spectacol este să propună celor care sunt interesați de acest experiment un ALT FEL de a privi un subiect. Este singurul fel în care putem lupta împotriva clișeelor, a manipulării, a intoleranței, a autosuficienței, a snobismului, a cabotinismului și a amestecului politicii în cultură.

În altă ordine de idei, dacă înțelegi ce înseamnă a fi colaborator și că nimic nu este DESPRE TINE ci dimpotrivă.... lucrurile devin la fel de gestionabile ca și în cotidian. Și ca să răspund și la întrebare :), un spectacol este ca un fel de mâncare. Bucătarul decide cât investește în ingrediente și tot el decide cum le prepară și pentru cine.

 

Pentru filmul lui von Trier, muzica a fost compusă și interpretată de Bjork. Ce ar spune Bjork despre muzicalitatea Dancer by Golcea? Ce v-ați dori să spună?
Nimic :) Oricum realitatea este pentru fiecare ceea ce-și dorește și ce alege el sau ea să fie - și nu vreau să filosofez ieftin. Și ca să-i iau în avans apărarea :) cred că deja are o părere foarte personală despre acest subiect... Din păcate breasla artistică suferă de nevoia de a fi autentificată in permanență și este și explicabil cumva, din moment ce ea operează și se bazează pe labilitate, vulnerabilitate și jocuri „politice", alături de „nevoia" aproape inexplicabilă de a pleca de acasă și de a te expune altor oameni care la rândul lor pleacă de acasă ca să te vadă. Dar dacă treci de acest nivel, vezi că arta care contează în timp este cea care reușește să trezească CEVA, ORICE, în altcineva. Iar aici receptorul este la fel de important ca și emițătorul. Pe scurt, nimeni nu poate plonja în felul în care un act artistic rezonează în altcineva și nici nu are cu ce instrumente să o facă, devreme ce totul este ATÂT DE SUBIECTIV....