Logica imposibilității de a fi iubit - interviu cu regizorul Ricz Ármin
Logica imposibilității de a fi iubit - interviu cu regizorul Ricz Ármin
A „dezbrăcat textul până la os”, apoi l-a remodelat pentru ca relațiile dintre personaje să se contureze limpede – spune Ármin Ricz, care montează în prezent Kasimir și Karoline de Ödön von Horváth la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara. Dacă în textul original se vede destrămarea ordinii morale a societății, Ármin Ricz pornește de la nivel atomic spre întreg: examinează mecanismul interior prin care indiferența și neputința încolțesc și îl conduc pe om spre imposibilitatea de a fi iubit, spre singurătate. Crainicul, care recită fragmente din Roland Barthes, Freud și Simone Weil, nu mai este o figură de bâlci, ci o conștiință vie, care oferă o perspectivă nouă spectacolului. Am discutat cu regizorul la începutul procesului de repetiții.
– Cum ai ajuns să alegi o piesă de Ödön von Horváth?
– Când am început discuțiile, Hunor (n.r.: Horváth Hunor, managerul interimar al Teatrului) mi-a spus că tema centrală a stagiunii este fragmentarea, divergențe, iar în acest context a apărut propunerea Kasimir și Karoline. La facultate am învățat că, dacă nu simți cu adevărat că vrei cu orice preț să montezi un spectacol, mai bine îl lași baltă. Am analizat ce preocupări am în acest moment și, slavă Domnului, au existat puncte de conexiune. Astfel am decis.
– Cum abordezi textul – ca parabolă politică, poveste de dragoste sau frescă socială?
– A gândi strict politic sau doar ca poveste umană mi se pare o simplificare. Cele două sunt legate: originea tuturor fenomenelor este omul. Calitatea caracterului uman se reflectă în diferitele structuri politice, de aceea simt că e mai important să pornesc de la individ. M-au interesat în primul rând singurătatea și imposibilitatea de a fi iubit. Dacă omul nu este în armonie cu sine, cu situația sa, cu propria natură, devine greu de iubit, începe să vadă totul negru, să urască, și astfel își consumă treptat tot ce are în jur. Intră într-o spirală negativă generată chiar de el. Construirea sau distrugerea cer aceeași energie – totul ține de o decizie interioară, de un „comutator”: ce alegem? E foarte ușor să ne declarăm victime și să justificăm prin asta lenea sau neputința. În spectacol, prin acest material, tocmai aceste mecanisme le studiem: de ce aleg oamenii un drum sau altul?
– Textul s-a născut în timpul crizei economice dintre cele două războaie. În astfel de condiții extreme chiar și cineva împăcat cu sine își poate pierde reperele.
– Așa este. De aceea îmi lipsește din text perioada în care Kasimir și Karoline erau încă în armonie. Când suntem cu adevărat îndrăgostiți, circumstanțele contează mai puțin; această stare aproape hipnotică atenuează tensiunile legate de situația materială sau statutul social. Oamenii din sărăcie extremă sunt adesea mai fericiți decât cei privilegiați. Desigur, într-o criză presiunea globală poate doborî și mai ușor pe cineva, dar cred că rămâne o chestiune de alegere: atribuim totul crizei sau prețuim ceea ce avem – în cazul lor, relația. Atâta timp cât există iubire reciprocă, nu simțim greutatea lipsei și începem să dorim ceea ce nu avem. Și astăzi văd aceeași problemă: deși trăim confortabil, există o nemulțumire permanentă. Ne mutăm atenția spre lipsuri în loc să ne bucurăm de ceea ce avem.
– Personajele sunt descrise drept „mici burghezi”, dar dorința de mai mult e profund umană.
– Da, dar aici „micul burghez” nu este o categorie socială, ci o mentalitate. Personajele lui Horváth suferă tocmai din cauza acestei atitudini înguste, e tulburător cât de greu își recunosc propria micime. Și noi devenim mici burghezi atunci când nu reușim să trecem peste propriile răni și frustrări. Dacă identificăm aceste momente și le conștientizăm, ne putem ridica deasupra lor; dacă nu, rămânem blocați treptat în propriile limite.
– În anii ’30 femeile erau mai vulnerabile: dacă bărbații își pierdeau statutul, femeile erau nevoite să-și caute strategii de supraviețuire. Poate fi un fundament al crizei morale, dar parcă e vorba de mai mult.
– Da, e vorba de tipologii umane, nu de gen. Există oameni capabili de acțiune și oameni care rămân paralizați în propria neputință. Aceste tipuri apar indiferent de gen. Ruptura dintre Kasimir și Karoline de aici pornește. Kasimir se învârte în aceleași cercuri, Karoline ia decizii, se mișcă. Diferența de gândire dintre ei generează conflictul fundamental al piesei.
– Karoline acționează, dar cu ce preț moral?
– Își folosește feminitatea, frumusețea ca să pătrundă într-o categorie socială superioară, o degradare morală, o formă de prostituție. Din păcate, așa funcționează lumea noastră: frumusețea este o cheie, un factor de piață care crește „valoarea” și vandabilitatea individului. O vedem în avalanșa de reclame hipersexualizate. Karoline cade în această capcană. Simțea o iubire sinceră pentru Kasimir, dar când se trezește, devine tot mai calculată, o existență mai conștientă, dar nu neapărat mai morală.
– Unde duce drumul ei în spectacol?
– Destinul Karolinei va semăna cu al multor femei. Frumusețea poate fi binecuvântare, dar și o povară. De aceea am rescris rolurile Mariei și pe al lui Elli: cele două nu mai sunt prostituate, ci idoli feminini ai epocii, victime ale cultului tinereții veșnice. Își alină golurile interioare cu surogate ale industriei frumuseții; se bucură de admirație, dar se simt insuficiente. Trăiesc cu impresia că o capacitate crescută de a fi iubit depinde de valoarea de piață, iar această logică o contaminează și pe Karoline.
– În ce cadru scenic plasezi această lume? Păstrezi Oktoberfest drept cadru?
– Da, dar am proiectat totul într-o atmosferă de festival contemporan. Vrem să implicăm organic publicul; lucrăm cu multe elemente performative, cu situații scenice care îi scot pe spectatori din postura pasivă.
Interviu realizat de Száva Enikő
