Program

Spectacolul „1978” vorbește despre România anilor 1970, o docu-ficțiune transgenerațională bazată pe poveștile personale ale actorilor și regizorului. Este o poveste despre anii comunismului într-un apartament din România, o poveste despre evenimente locale și globale care fac legătura dintre Timișoara și Nova Gorica (Slovenia) - la granița cu Italia - orașe care au fost parte din aceeași țară - Imperiul Austro-Ungar. În urmă cu mai mult de 100 de ani, sute de soldați maghiari au luptat pe frontul Isonzo.„1978” face parte dintr-o dodecalogie (12 spectacole) numită Destin(y)ation, care va reuni teatre din mai multe țări pentru un proiect creat special pentru Capitala Europeană a Culturii 2025 Nova Goriza/Gorizia (Slovenia/Italy). Nova Goriza este locul de naștere al regizorului T. Janežič. Simona Semenič - dramaturgă renumită din Slovenia, cu care a mai colaborat Janežič în trecut - va scrie 12 piese miniaturale, care vor face legătura dintre cele 12 spectacole. Dodecalogia pornește din spațiul copilăriei regizorului (si relația acelui oraș cu altele) și vorbește despre transgeneraționalitate, granițe, modificări socio-politico-ideologice, război etc.

A fost odată ca niciodată un sat micuț în mijlocul Africii. Acolo trăia o mamă cu cei trei fii ai ei. Erau săraci lipiți pământului. Aveau totuși ceva: părul frumos a mamei, negru ca pana corbului, atât de lung încât împânzea tot satul de la un capăt la altul. Părul acesta i-a salvat din toate nenorocirile: când le era foame, îl foloseau drept năvod, când se plictiseau, săreau coarda cu el, când ploua, pur și simplu se adăposteau sub el. Însă, într-o bună zi, băieții au crescut și-au pornit în lume să-și încerce norocul… Oare părul mamei îi va ocroti în continuare?Spectacolul nostru vorbește despre iubirea necondiționată și caută răspunsul la întrebarea: cum să iubești bine? Mama Badu trebuie să învețe să nu-și sufoce copiii cu dragostea ei, la fel cum cei trei băieți trebuie să învețe că despărțirea de casă nu înseamnă uitare – și că sunt momente când trebuie să îndrăznim să îi cerem din nou ajutorul mamei.Spectacol nonverbal recomandat copiilor peste 5 ani.

Ce înseamnă să fii refugiat într-o țară străină, unde viața depinde de ospitalitatea gazdelor? Pe ce se poate sprijini un om care își pierde credința în propria cultură, în propriul Dumnezeu și în propria umanitate? Păstrează oare zilele noastre un germene de idealism al Umanismului, sau oare moștenirea spirituală a antichității și a Renașterii a rămas doar o amintire? Actorii vor căuta răspunsuri la aceste întrebări prin explorarea unor căi din lumi spirituale și situații suprarealiste. În această producție, bazată pe tragedia eschiliană „Rugătoarele”, regizorul Szabó Kristóf spune povestea unui grup de solicitanți de azil politic, unde refugiații își pierd, pe rând, sprijinul moral.

„Piesa nu este o biografie, şi nici încercarea de a elabora un portret credibil, ci doar analiza acelei – finalmente – inexplicabile chestiuni privind modul în care Caravaggio a ajuns să descopere sporita – din perspectivă modernă – teatralitate pe care o reprezintă, cu cea mai mare acurateţe, în picturile sale cutia neagră a laboratorului său de corpuri şi îndeobşte minimalismul luminii provenite de la o unică sursă de lumină.” (Visky András, dramaturg)„Michelangelo Merisi, m-am născut în Caravaggio, regiunea Lombardia, situat la 25 de grade, 29 de minute şi 52 de secunde latitudine nordică şi 9 grade, 38 de minute şi 35 de secunde longitudine estică. E fără ieşire la mare, a trebuit să vin aici. Dacă mare nu e, atunci trebuie s-o iei din loc. Să strângi totul şi să nu te mai întorci. Nu-mi amintesc de prima iubire. Nici n-a existat o primă iubire. Amor vincit omnia. Iubirea le învinge pe toate. La naiba învinge iubirea toate. De la bun început am prevăzut catastrofa, s-o împiedic însă n-am putut, iar catastrofa s-a petrecut, de fapt, cu mult mai repede decât am putut să-mi dau seama. Nu ciuma, nu de ea vorbesc. Ciuma a fost biruită de episcopul Carlo, la Milano. Episcopul Carlo ştia precis cum se poate învinge ciuma. S-a dezbrăcat în pielea goală, şi-a pus o pelerină de pănură şi, cu capul gol, desculţ, pe umăr cu o uriaşă cruce de lemn, a defilat de la portalul Domului până la bazilica Sant’Ambroggio, unde, pe locul amvonului, se află acel străvechi sarcofag roman. În faţă, călugări goi se flagelau, după trupurile goale, uscate ale călugărilor urmau băieţii-ministranţi – şir alb-negru de mici îngeri ai morţii – cu cădelniţe, apoi episcopul Carlo, iar la sfârşit, la o depărtare sigură, marea gloată, întregul Milano. Mulţimea curge, tăcere, plesnete de bici pe spatele goale. Picioarele murdare de noroi, sângerând abundent ale episcopului Carlo. Sânge adevărat. Tăcere adevărată. Când a ajuns, episcopul cel chinuit a urcat pe amvonul bazilicii Sant’Ambroggio şi a spus: ciuma sălăşluieşte în sufletele voastre, de acolo dă năvală pe furiş. Acum însă, o să alung ciuma din inimile voastre şi o s-o aşez aici, în acest sarcofag, ca să nu mai iasă nicicând. Aşa a învins episcopul Carlo ciuma albastră. Un episcop gol: liniştitor spectacol. Pentru mine, echivalează, în orice caz, cu o mărturie dumnezeiască.” (Visky András - Caravaggio Terminal)

„Îmi amintesc exact ziua în care am auzit pentru prima dată de Cseh Tamás. Eram elev. De atunci, îi atribui una dintre cele mai importante etape ale dezvoltării mele personale. În timpul studiilor pentru master, mi-am adunat curajul de a cânta melodiile lui. De aici a apărut «Zbor adânc». O chitară, un microfon, un cântăreț – într-un singur loc, timp de o oră.” - Jancsó Előd„Hai, Zsuzsika, cred că aș putea cânta la teatrul tău, ar fi un mare spectacol. Este scena, sus sunt decorațiuni de carnaval, jos o masă de restaurant și un scaun. Eu stau pe acel scaun și privesc și aș putea face orice. […] Lumea va simți că încep să cânt într-o gamă vocală aparte, țara între timp, pâş-pâş-pâş, se ridică, eu nu voi începe să cânt, desigur, dar tensiunea va crește din ce în ce mai mult și vom zbura cu toții în loc. «Zbor adânc». Acesta ar fi titlul.” - Csengey Dénes – Cseh Tamás: „Zbor adânc”

Zâna cu părul auriu și cea cu părul brunet vindecă amintiri uitate, amintiri care se estompează în timp, rămășițe ale unor evenimente trecute, astfel încât ele să poată fi îngrijite și trimise înapoi la proprietarii lor. Singurătatea zânelor se împletește cu dragostea dintre ele, iar cenușiul suferinței și al durerii este colorat de jocul și de visarea cu ochii deschiși ale celor două care visează să cânte la harpă, să zboare libere, să fie fericite. Este posibil ca visul lor comun să devină realitate? Adaptarea scenică a romanului omonim scris de Angi Máté, o poveste despre prietenie, basme, rigoare și unitate, reflectă temele care îi preocupă pe tineri: trecerea anilor copilăriei lipsiți de griji, schimbarea atitudinii față de părinți și promisiunea independenței, dar și povara responsabilității care vine odată cu vârsta adultă. Creatorii spectacolului invită în principal copiii de 8-12 ani la un joc interactiv și o gândire colectivă. Prin acest spectacol, Teatrul Maghiar de Stat "Csiky Gergely" își consolidează programul de educație teatrală.

Într-o perioadă de opresiune și război, soția unui guvernator fuge de rebeli, lăsându-și în urmă copilul, în timp ce o servitoare își riscă viața pentru a salva și a crește băiatul. După ce rebeliunea este zdrobită, și se face dreptate, mama își revendică fiul. Cui îi aparține acesta? Poate exista demnitate și bunătate într-o lume care se destramă? Opera lui Brecht se derulează într-o poveste incitantă și provocatoare care evidențiază complexitatea sufletului uman, dilemele morale care apar și incompatibilitatea dintre natura umană și normele sociale. Un spectacol despre demnitate, bunătate și iubire.

Cine n-ar vrea să fie bogat, să câștige bani mulți cu puțină muncă, să poarte haine frumoase și să locuiască într-o casă mai mare? Asta e tot ce și-a dorit și Iancu, așa că și-a luat bastonul și a plecat în lume. Și pentru că această lume era una a basmelor, el a câștigat mult mai mult decât se aștepta. Pe lângă bogății, el a avut parte și de dragostea unei zâne adevărate. Acesta este sfârșitul? Este finalul poveștii? Nu, nu s-a terminat, e doar începutul. Ce vine ușor se duce repede – și zâna pleacă. Abia acum Iancu simte că toate bogățiile, hainele frumoase și casa mare sunt toate lipsite de valoare fără a avea pe cineva cu care să le împartă. Așa că el își ia bastonul și pornește din nou la drum. Nu-i mai pasă de comori sau de alte bogății, doar zâna aceea frumoasă de ar mai fi aici cu el încă o dată. S-ar lupta și cu diavolul însuși pentru ea. (Și chiar o va face.)

„Îmi amintesc exact ziua în care am auzit pentru prima dată de Cseh Tamás. Eram elev. De atunci, îi atribui una dintre cele mai importante etape ale dezvoltării mele personale. În timpul studiilor pentru master, mi-am adunat curajul de a cânta melodiile lui. De aici a apărut «Zbor adânc». O chitară, un microfon, un cântăreț – într-un singur loc, timp de o oră.” - Jancsó Előd„Hai, Zsuzsika, cred că aș putea cânta la teatrul tău, ar fi un mare spectacol. Este scena, sus sunt decorațiuni de carnaval, jos o masă de restaurant și un scaun. Eu stau pe acel scaun și privesc și aș putea face orice. […] Lumea va simți că încep să cânt într-o gamă vocală aparte, țara între timp, pâş-pâş-pâş, se ridică, eu nu voi începe să cânt, desigur, dar tensiunea va crește din ce în ce mai mult și vom zbura cu toții în loc. «Zbor adânc». Acesta ar fi titlul.” - Csengey Dénes – Cseh Tamás: „Zbor adânc”

Cine n-ar vrea să fie bogat, să câștige bani mulți cu puțină muncă, să poarte haine frumoase și să locuiască într-o casă mai mare? Asta e tot ce și-a dorit și Iancu, așa că și-a luat bastonul și a plecat în lume. Și pentru că această lume era una a basmelor, el a câștigat mult mai mult decât se aștepta. Pe lângă bogății, el a avut parte și de dragostea unei zâne adevărate. Acesta este sfârșitul? Este finalul poveștii? Nu, nu s-a terminat, e doar începutul. Ce vine ușor se duce repede – și zâna pleacă. Abia acum Iancu simte că toate bogățiile, hainele frumoase și casa mare sunt toate lipsite de valoare fără a avea pe cineva cu care să le împartă. Așa că el își ia bastonul și pornește din nou la drum. Nu-i mai pasă de comori sau de alte bogății, doar zâna aceea frumoasă de ar mai fi aici cu el încă o dată. S-ar lupta și cu diavolul însuși pentru ea. (Și chiar o va face.)

Cine n-ar vrea să fie bogat, să câștige bani mulți cu puțină muncă, să poarte haine frumoase și să locuiască într-o casă mai mare? Asta e tot ce și-a dorit și Iancu, așa că și-a luat bastonul și a plecat în lume. Și pentru că această lume era una a basmelor, el a câștigat mult mai mult decât se aștepta. Pe lângă bogății, el a avut parte și de dragostea unei zâne adevărate. Acesta este sfârșitul? Este finalul poveștii? Nu, nu s-a terminat, e doar începutul. Ce vine ușor se duce repede – și zâna pleacă. Abia acum Iancu simte că toate bogățiile, hainele frumoase și casa mare sunt toate lipsite de valoare fără a avea pe cineva cu care să le împartă. Așa că el își ia bastonul și pornește din nou la drum. Nu-i mai pasă de comori sau de alte bogății, doar zâna aceea frumoasă de ar mai fi aici cu el încă o dată. S-ar lupta și cu diavolul însuși pentru ea. (Și chiar o va face.)

Imaginaţia e pusă la încercare de-o veche întrebare: ce ar face poetul cu suflet înflăcărat dacă ar mai trăi. Ar emigra. S-ar face fum. Praf. Ar ieşi pe scări ca să declame: Ridică-te, maghiare! Ar participa la alegeri. Ar pierde, ca de obicei, ar fi aerian. Ar primi Premiul József Attila. Ar lupta cu aceleaşi probleme de publicare, evident. Ar fi ori prea aşa, ori prea altfel; Petőfi ar fi prea-prea. Spectacol realizat în coproducţie cu Teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc cu ocazia aniversării a 200 de ani de la naşterea celui mai mare poet al literaturii maghiare, Petőfi Sándor. Spectacol coprodus cu Teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc.

A fost odată ca niciodată un sat micuț în mijlocul Africii. Acolo trăia o mamă cu cei trei fii ai ei. Erau săraci lipiți pământului. Aveau totuși ceva: părul frumos a mamei, negru ca pana corbului, atât de lung încât împânzea tot satul de la un capăt la altul. Părul acesta i-a salvat din toate nenorocirile: când le era foame, îl foloseau drept năvod, când se plictiseau, săreau coarda cu el, când ploua, pur și simplu se adăposteau sub el. Însă, într-o bună zi, băieții au crescut și-au pornit în lume să-și încerce norocul… Oare părul mamei îi va ocroti în continuare?Spectacolul nostru vorbește despre iubirea necondiționată și caută răspunsul la întrebarea: cum să iubești bine? Mama Badu trebuie să învețe să nu-și sufoce copiii cu dragostea ei, la fel cum cei trei băieți trebuie să învețe că despărțirea de casă nu înseamnă uitare – și că sunt momente când trebuie să îndrăznim să îi cerem din nou ajutorul mamei.Spectacol nonverbal recomandat copiilor peste 5 ani.