Spectacole

Sunt momente în care nu există opțiunea de a nu decide. Iar în astfel de momente decizia bună este rareori și cea corectă. În astfel de momente valoarea noastră umană e pusă la încercare. În ce măsură suntem capabili să ne asumăm răspunderea pentru acțiunile noastre? Și cât de departe suntem dispuși să mergem în numele interesului? Pentru că nevinovăţia este irelevantă dacă circumstanțele ne acuză.

În acest joc întrebarea nu este: cine este vinovatul, ci: oare cine poate să rămână nevinovat până la sfârșit ?
 

Undeva în Marea Britanie câțiva migranți economici sunt închiși în clădirea unui teatru dezafectat. Au sosit din diverse țări din Europa de Est: vor și să iasă de acolo și să intre undeva. Cei de afară le-au promis că totul se va rezolva și le-au spus că tot ce trebuie să facă este să aștepte. Analizăm această așteptare care pare că nu are sfârșit pe parcursul a șapte scene. Această situație de laborator este complet potrivită pentru autoexaminare. Este despre noi, cei din Est, cei din Balcani: imigranții care emigrează. Ce credem despre reflexele și obiceiurile noastre, despre tiparele noastre de comportament moștenit sau dobândit, despre lipsa noastră de încredere, prejudecățile, temerile și dorințele noastre?

Ne asemănăm, cu toții ne dorim dragoste și siguranță. Dar drumul spre aceste dorințe poate fi foarte diferit. Cum facem față unei situații în care suntem închiși? Cum se formează o comunitate? Cum se distrug relațiile vechi pentru a lăsa loc celor noi? Cum ne reformulăm scopurile? Ce facem, ce sacrificăm pentru a supraviețui? Toate aceste întrebări devin cu atât mai interesante în contextul relațiilor maghiaro-române-sârbe. Ce amintiri și fixații determină aceste relații? Cum se suprascriu diferențele culturale pe o situație de criză?

Interpretat în  maghiară, română, sârbă și engleză, cu supratitrare în română, maghiară și engleză

Lukács György

 

Călătorim prin amintirile şi visele unui artist mare, prin legendele şi documentele scrise despre el. Nu există un fir narativ linear, ne aflăm în mijlocul unei amintiri. Dar a cui? A lui Molière? A contemporanilor? A noastră? Această călătorie imaginară este evocată, descoperită, împreună pe parcursul celor patru acte. Fiecare dintre ele este o lume. Fiecare anotimp, fiecare act este un spectacol. Patru spectacole contopite într-unul singur. Un circuit al dorințelor umane și artistice. De la moarte până la naștere, de la naștere până la moarte.

Sényi Fanni, dramaturg

 

Sényi Fanni s-a născut la Szombathely, Ungaria în 1991. După studiile la Universitatea Ludwig-Maximilianus din München și la Universitatea de Știință Eötvös Lóránd, a fost admisă la Facultatea de Teatru și Film din Budapesta, la secția de dramaturgie. A lucrat ca scriitor, dramaturg și traducător la mai multe teatre din Ungaria și la teatrele de limba maghiară din Ardeal. Proiectele sale anterioare împreună cu Sardar Tagirovsky au fost comedia Burghezul gentilom de Molière și Zongota după Tamási Áron, la Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe.

Sardar Tagirovsky s-a născut în 1985, în orașul Kazan din Rusia. Fiind copil, a ajuns în Ungaria, și mai târziu la Târgu Mureș, unde a studiat regia la Universitatea de Arte. În pofida faptului că este foarte tânăr, în ultimii doi ani a fost laureatul mai multor premii, iar spectacolele montate de Tagirovsky au fost selectate la majoritatea festivalurilor din țară și din străinătate.

Înainte de a deveni regizor, a lucrat mai mulți ani ca actor și actor păpușar şi a fost implicat în mai multe proiecte teatrale internaționale. A avut, astfel, ocazia să înveţe mai multe tehnici și metode de instruire a actorilor, tehnici pe care le folosește cu success și în montările lui. În ultimii ani organizează, aproape lunar, workshopuri și ateliere pentru actori la Budapesta. A definit o nouă metodă, îmbinând metodele Michael Cehov și Stanislavski-Strasberg cu biomecanica lui Meyerhold, astfel ca actorii să participe la conturarea fiecărui personaj. Amprentele acestei metode sunt recognoscibile în spectacolele sale.

 

Fantomele unui trecut glorios. Elegia grotescă a patru actori rămași fără casă și fără loc de muncă, pentru care singurul timp acceptabil este trecutul și singura realitate suportabilă este compusă din propriile amintiri. O mărturisire onestă despre actori și de la actori, care se tem, se bucură, se înjură și iubesc precum ceilalți. Și nu în ultimul rând, râd de sine la fel cum râdem noi privindu-ne în oglindă. Un cântec de lebădă ironic, scris pe patru voci... o ultimă mutare.

Se poate reglementa fiecare aspect al vieții? Și oare la ce fel de viață putem spera acolo unde și nașterea este privită cu dispreţ? Într-un sat în care și cel mai mic zgomot poate aduce moartea, înconjuraţi de munții înzăpeziţi, trăind sub amenințarea constantă a unei avalanșe și a morții, oamenii sunt nevoiți să ia măsuri şi să trăiască după reguli care, pe termen lung, fac viața imposibilă. Nouă luni de tăcere, trei luni de serbări, zgomot și viață. Într-o lume marcată de amenințarea pericolului, într-o lume coordonată de o frică irațională, oare o viaţă nouă are dreptul ei la adevăr?

Un nume. Două date și o liniuță între ele. Parcă ar fi de ajuns. Parcă doar cu această liniuță am putea spune totul. Despre cum a trăit, ce fel de om era, dacă a iubit ciocolata sau care era culoarea sa preferată. De câte ori a plâns de fericire și de câte ori de tristețe? Dacă s-a îndrăgostit vreodată... Și ce credea despre viață și moarte...

Spectacolul actrițelor Levko Esztella și Magyari Etelka împletește ușor, cu gesturi fine, firele pierderii, iertării și acceptării. Nu caută răspunsuri, ci întreabă, explorează și subliniază. Aduce mai aproape de noi și în același timp pune între ghilimele lucruri despre care nu vrem sau nu prea vorbim. Nu judecă, doar ne arată. Arată fragilitatea vieții, irevocabilitatea atingerilor și a cuvintelor rostite, plenitudinea vieții care, la un moment dat, inevitabil se reîntoarce în sine. Ne dă timp și spațiu să putem vorbi despre toate lucrurile care ar trebui spuse înainte să plecăm...

Reimaginată de Bereczki Csilla, „Scufița roșie" este o călătorie prin istoria muzicii de la Mozart la recompunerea motivelor folclorice și înapoi. Reauzim compoziţiile lui Prokofiev, Stravinski, Bach, Şostacovici și Ravel, melodii ce devin fondul pe care este proiectată clasica poveste a fetiței, a lupului, a bunicuței și a vânătorului. Un spectacol non-verbal pentru copii mici şi mari.

Înregistrarea muzicală a fost realizată de Válik László.
Trompetă - Meggyes Ádám
Vioară - Tijana Stanković
Violoncel - Márkos Albert
Contrabas - Ajtai Péter
Acordeon - Móser Ádám
Violă, tobe - Porteleki Áron
 

Recomandat copiilor peste 4 ani.

Spectacolul vorbește despre dragostea care se luptă să răzbească în încleștarea cu povara istoriei. O poveste cu fantome și multă iubire, desfășurată în mansarda unei case vechi. Vera și Luca, un cuplu de îndrăgostiți, revizitează înainte de a se căsători trecutul familiilor lor, care se dovedește a fi plin cu fantomele și păcatele strămoșilor, aparent cele mai mari obstacole în calea unui viitor fericit.

 

Liviu Lucaci este unul dintre cei mai multilaterali artiști din lumea teatrală română. În ultimii ani a lucrat nu numai ca actor, dar și ca profesor, regizor și scriitor. În momentul de față este profesor la Universitatea de Teatru și Televizune Ion Luca Caragiale din București și joacă pe scenele teatrelor bucureștene. Textul lui, Frați de cruce, a fost nominalizat în 2011 de către UNITER la premiul pentru Cel mai bun text dramatic în limba română al anului.

Oricât am încerca să o aprofundăm şi să o descriem prin alte trăsături, identitatea națională este definită ca identitate lingvistică. Limba în care vorbim este singurul lucru palpabil. Minoritățile etnice sunt definite în raport cu minoritatea din care fac parte, cu populaţia majoritară, și nu în ultimul rând, cu ţara maternă. Ele nu pot deveni altfel, pentru că li se reaminteşte încontinuu, din toate părţile şi în mod accentuat, că trebuie să fie ceea ce sunt. Pentru că sunt diferite de majoritate şi au simţul obligaţiei faţă de identitatea proprie, minorităţile etnice sunt confruntate cu identitatea care le-a fost desemnată – atât de câtre comunitatea majoritară străină, cât și de câtre comunitatea minoritară proprie. Minoritățile nu pot fi diferite. Iar exact prin acest paradox devin altfel. Ele sunt, de fapt, metafora “altfelului”. Oameni care nu aparțin pe deplin niciunui loc. Şi care nu au o casă proprie. În același timp, își creează viziunea despre lume prin prisma complexul propriu de inferioritate și de superioritate. Subordonat, dar care se crede superior. Individul care încearcă să fie acceptat, dar totodată să rămână altfel.


De fapt am vorbit de nenumerate ori despre cum suntem noi altfel, cum ne asemănăm, și v-am tot zis, aproape blasfemic, ce credeam noi a fi adevărat despre voi, despre noi. Stereotipiile, marile adevăruri, critica, lipsa sau eșecul, chiar și victoria responsabilității politice și sociale, toate acestea sunt numai inspirații, nimic mai mult, în nici un caz nu este mai important decât mesajul ce refuză limba vorbită, cea determinată prin termeni naționaliști. Dacă nu vor înțelege în maghiară, vor înțelege altfel. De altfel, maghiara o înțeleg numai maghiarii. Nu mă interesează ce este comun în noi, sau ce ne deosebește. La urma urmei, fiecare limbă este menită nu să comunice sensuri naționale, ci cele universale, ceea ce este universal uman. La urma urmei despre asta este vorba în spectacol. Despre o limbă umană. Despre o limbă umană teatrală. Această întâmplare teatrală se desfășoară în starea de dinaintea și de după a limbii, iar adevărul acestei limbi se manifestă estetic și poetic. Nu încearcă să povestească, nu încearcă să fie povestit. Refuză limba vorbită, se opune acesteia. De ce?