Spectacole

 „Sunt guppi, vă amintiţi? Pot să trăiesc şi în canal. Aşa că pot şi în iad, sigur. Numai că nu pot să ajung acolo. Trebuie să mă întâlnesc cu tata şi cu Liza. Iar ei sigur nu-s în iad. Ci acolo. Unde e bine. Adică în rai. Aşa că şi eu trebuie să mă duc acolo. Ca să-i văd. De aceea n-am voie să fac nimic rău. Pentru că acolo sigur e mare înghesuiala. Atât de mulţi oameni buni sunt acuma. De pildă, dumneavoastră. Răi abia dacă mai există. Cel mult în străinătate. La noi nu există. La noi fiecare e bun. Aşa că e posibil ca să nu fie acolo loc pentru toţi. Pentru că sigur că nici acolo nu-s locuri nelimitate. Nu-i de cauciuc. Raiul, adică.” (Fragment din piesă)

Să rogi pe cinevă să-și omoare fiul este un mod teribil de a-i pune credința la încercare. Avraam a fost dispus să plătescă cel mai mare preț pentru credinţa sa. Şi-a pus toată nădejdea în DUMNEZEU și a fost recompensat din belșug. În zilele noastre sacrificăm economii naționale întregi, plătind un preț absurd de mare pentru a reîncăpăta încrederea într-o piaţă financiară imaginară. Jocul este același. Capitalismul este o religie, iar venitul necesită încredere și supunere. Iar noi sperăm că vom fi recompensați. Deşi fostul prim-ministru al Ungariei a recunoscut public că guvernul său „a dat-o în bară nu puțin, ci foarte tare”, la următoarea campanie electorală a reușit să recâștige încrederea OAMENILOR maghiari. Încrederea este deopotrivă rațională și irațională, conșientă și inconștientă, dispusă și nedispusă.

Când vine vorbă de încredere, cu toții negociem și manipulăm. În acest joc, nu există victime inocente – cu toții știm despre ce este vorbă. Încrederea este arma fricii, a nesiguranței și a incertitudinii în ceea ce privește viitorul. Încrederea este inima puterii. Iar de aici încep manipulările. Fără încredere, nu este nici negociere, nici bancari, nici politicieni, nici democrație, nici dragoste, nici Dumnezeu. NIMIC. Încrederea nu este o preferință. Este o necesitate.

Șapte actori din Ungaria, România, Serbia împreună cu regizorul Bojan Jablanovec s-au întâlnit pentru prima dată în ianuarie 2015 și s-au confruntat cu problema încrederii de la bun început. Spectacolul constă dintr-un șir de imagini și situații care țin de manipularea încrederii. Încrederea este o perete plin de întrebări care este imposibil de penetrat cu răspunsuri raționale. Încrederea este un cuțit între doi dansatori. Încrederea este fumul ce intră în ochi. Încrederea este floarea ce nu știm cum s-o udăm. Încrederea este guma de mestecat pe care atunci când nu mai are gust, o scuipi și mai iei una apoi. Încrederea nu are nici un sens dacă nu este mereu pusă la test. Este un joc. Un joc străvechi.

Bojan Jablanovec (1961) regizor sloven, fondator și director artistic al asociației Via Negativa. A studiat la Universitatea de Teatru din Ljubljana și a montat multiple spectacole în teatrele slovene între anii 1993-1999. În 1999 renunță la regizat în teatre subvenționate și alege o cale alternativă de cercetare a teatrului. În anul 2002 fondează Via Negativa, o comunitate creativă și liberă pentru artiști (actori, dansatori, muzicieni) din Slovenia și nu numai. În 2012 se formează VN Lab, un laborator contemporan de teatru, ce organizează workshopuri pentru tineri artiști din toate colțurile lumii care sunt deschiși pentru dezvoltarea prezenței lor scenice și al talentul lor artistic.

Fondat în 2002 în Ljubljana, Via Negativa reprezintă o platformă pentru studiu, dezvoltare și producție în artele spectacolului contemporan. VN este axat pe elaborarea și explorarea a diferitelor strategii actoricești, proceduri și genuri, cu accentul pe etica și pe vivacitatea practicii performative. Sectorul creativ VN se ocupă numai cu elementele de bază ale jocului actoricești și se concentrează pe relația dintre a privi și a juca. Pentru VN această relație reprezintă un flux complex a mai multor puncte de vedere, așteptări, judecăți, concluzii, distincții, stereotipuri, prejudecăți etc. VN insistă asupra unui joc ce radicalizează și relativizează într-un mod conștient propria poziție cu auto-ironie și umor.

Situațiile-limită ale vieții de hoinar... când singura ta dorință este de a te simți acasă undeva în lume; o bucățică de pământ unde poți dormi în liniște și pace. Când nu mai trebuie să pleci mai departe. Când ai ajuns. Dar cum ai putea să ajungi cu adevărat undeva, dacă nici să pornești n-ai cum?

Vorbim de o poveste în care singurătatea socială și individuală devine simbolul unei epoci. Lipsa adevăratei comunicări, imposibilitatea de a vorbi despre tine însuți, inutilitatea căutării unui loc căruia să poți să-i zici acasă, anatomia singurătății.

 

Cine s-ar fi gândit că un drum după o cutie de lapte până la magazinul de la colț se poate transforma într-o aventură nemaipomenită prin timp și spațiu? Dar din fericire tații sunt extrem de ingenioși, iar dinozaurii inventatori sunt o companie extrem de plăcută.

Iată o poveste de familie adevărată, care onorează istețimea, tenacitatea și curajul taților. Să ridicăm pălăria în fața taților care indiferent de atacul omuleților verzi, de săbiile ascuțite ale piraților, de furia unui dumnezeu-vulcan, fac totul, chiar și imposibilul ca să ajungă acasă cu o cutie de lapte pentru copiii lor!

 

Şapte poveşti nu chiar atât de diferite, care până la urma urmei se dovedesc a fi o singură poveste comună a vieţii, a iubirii, a sexualităţii şi a secretelor cele mai adânci ale sufletului. Povestea fiecăruia dintre personaje se conturează prin conştientizarea propriilor eşecuri legate de relaţiile cu femeile, care căpătă dimensiuni diferite la fiecare dintre ei. 

(Maria Sarbu, Jurnalul)

Într-o lume pe care foarte mulți dintre noi o percepem ca fiind tot mai rece și mai individualistă, trecutul şi poveștile înaintașilor noștri rămân adesea într-un plan secundar. Dar nu ne putem raporta just nici la prezent, nici la viitor fără să privim în trecut, căci acolo se află „adevăruri care nu pot fi revelate decât cu condiţia de a fi descoperite”, după cum susține unul dintre personajele centrale din piesă.

Montat în premieră națională la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara, textul Incendii de Wajdi Mouawad (canadian de expresie franceză, cu origini libaneze), este o poveste de tip puzzle despre pierderea unui trecut misterios și plin de tenebre, ce se lasă cu greu recuperat. Subiectul reprezintă parcursul sinuos și inițiatic al gemenilor Jeanne și Simon, în încercarea acestora de a decripta trecutul mamei lor care, înainte de moarte, a tăcut cinci ani de zile.

Piesa a fost adaptată pentru filmul omonim nominalizat la premiile Oscar la categoria „Cel mai bun film străin” al anului 2011.

 

În noaptea de Revelion viaţa a patru străini se schimbă pentru totdeauna. Chiar în momentul în care au luat decizia de-a renunţa.

Spectacolul Sus în adâncuri este o comedie neagră care ne înfăţişează patru protagonişti confruntaţi cu teme precum singurătatea, depresia şi sinuciderea. Acţiunea începe în noaptea de Revelion, când viaţa lui Martin, prezentator TV decăzut, a lui Maureen, mamă singură cu un copil bolnav, a lui JJ, un tânăr cu ambiţia de a deveni star şi a lui Jess, fiica rebelă a unui politician, se schimbă pentru totdeauna. Montarea este comică, păstrând o adâncime umană reală.

Personajele din Sus în adâncuri nu sunt eroi tragici, nici nu ar putea fi. Acest spectacol funcţionează ca o critică a timpurilor şi a societăţii în care trăim, într-un mod în care problemele şi personajele prezentate ne par absolut reale şi legitime.  

Frica, neîncrederea, vulnerabilitatea și agresiunea stau ghemuite pe rafturile sufletului. Pe dinafară, nu transpare nimic. Degeaba scrijelim glazura, foarte rar vedem dincolo de suprafaţă. Vitrine murdare. Gesturi ambigue. Mesaje mâzgălite. Ordine opuse. Deodată. Ne obişnuim cu lacrimile. Şi cu zâmbetele contrare. Ne agăţăm de convingeri potrivnice. Mai putem, oare, să ne privim direct în ochi? De ce ne stau gândurile cu ochii plecaţi?